Zilele trecute am deschis Anonimul Brâncovenesc și mi-au căzut ochii pe o frază foare personală. Cronicarul, relatând conflictele dintre Brâncoveanu și austrieci, notează că „nemții sunt neam rău și tiran.” Bineînțeles, m-am întrebat ce nemți cunoscuse cronicarul anonim (probabil Radu Popescu)? Cu cine își făcuse o părere atât de categorică? Câți nemți cunoscuse la viața lui? Îl și vezi aruncat în mijlocul barbarilor, încercând să-și salveze anteriul de mătase și mărgelele de agat.
Este vremea în care austriecii năvălesc în Transilvania și în Țara Românească și, enervați că Brâncoveanu nu le trimite proviziile cerute, fac măcel, răpesc femei, ucid copii. Și nu o zi-două, ci multe săptămâni, până când Brâncoveanu le trimite tributul pretins. Dar până atunci au existat mesaje, soli duși de colo-colo, ostatici și vorbe multe.
Printre acești mesageri se numără și un tip, un locotenent foarte tânăr, care e oprit la București până la întoarcerea solilor lui Brâncoveanu. Dar în acest timp, desigur, trebuia cazat, omenit.
Locotenentul - un „neamț cu coadă”, adică austriac get-beget, exact așa îl va numi toată suflarea palatului, e trimis la Popești, la moșia lui Radu Popescu, boier mare, cu funcții importante la curte, și cronicar, pentru mulți, printre care mă număr și eu - un adevărat precursor al prozei.
Inițial, vornicul Popescu e foarte bucuros să aibă un oaspete, pe care îl lasă în grija slugilor, la moșie.
Dar locotenentul e tânăr și foarte îndatoritor. Vrea să facă și el ceva pentru gazde și se hotărăște să împărtășească o parte din învățăturile lui, de care era foarte mândru.
Evident, la Popești nimeni cu vorbește limba germană, dar nici austriacul nu știa românește, ceea ce-i cam afectează imaginea în fața populației de la moșie, oameni care considerau limba română mai presus de toate celelalte limbi ale lumii.
Dar știți, cuvintele nu sunt indispensabile pentru niște oameni care vor să colaboreze.
Locotenentul s-a trezit într-o dimineață și-a pus un om să sune în goarnă. Cu ochii cârpiți, slugile, crescute acolo, proprietate a boierul Radu Popescu, oameni născuți sclavi și obișnuiți cu poruncile, s-au aliniat după cum le ceruse locotenentului, care în timpul acesta trecea pe la fiecare, lovindu-și cu eleganță mănușile de podul palmei. El era înalt și botos, iar ei, toți, mototoliți după somn, cu ochii înlăcrimați de căscat. La finalul inspecție a spus ceva grav și tăios, nu trebuia să fii cărturar ca să înțelegi că era supărat. Apoi le-a făcut semn să se dezbrace și să-și ardă hainele într-un cuptor.
Evident, acest lucru a durat niște ceasuri.
După alte explicații scurte, dar elocvente, locotenentul i-a pus să-și facă alte haine, din pânzetul de rezervă al casei, baloturi abia aduse de la vopsitorie, care urmau să devină cearșafuri. Dar pe locotenent îl sedusese culoarea, un albastru, care îi amintea de cerul de-acasă.
Câteva zile toată curtea a cusut haine, timp în care nici oamenii, nici găinile n-au primit de mâncare. Locotenentul se delecta cu o țuică de prună, ciugulind din bunătățile pe care chelarul i le pusese pe masă. În restul curții se auzeau doar suspine și ghiorăială de mațe.
În fine, când toată lumea din casa Popescu a devenit albastră, cu șalvari ca cerul de vară, cu câte o fermenea ori chiar cu o vestă, împopoțonată cu nasturi, locotenentul a zâmbit fericit.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Dimineața toată casa se trezea în strigătul goarnei și fiecare alerga să se încoloneze și așa, ca un mare șarpe albastru, servitorimea era dusă la baltă. Urma spălatul cu apă rece, împreună cu locotenentul, care trăia momentul cu o pasiune greu de uitat.
Au venit la rând regulile curții, ale bucătăriei, dar cel mai mult timp a fost dedicat servitului mesei: ordonarea bucatelor, înclinarea după fiece fel, șervetele așezate în picioare, ca niște coifuri - toate cereau o încordare de minte, care multora le produsese o durere de cap. Dar cel mai greu era turnatul vinului, în niște pahare, pe care boierul nici nu le despachetase vreodată, dar pe care locotenentul le descoperise cu un entuziasm zdrobitor.
Toată viața din casa Popescu se schimbase în rău. Chelăreasa făcuse pungi sub ochi, iar bucătarii stăteau bosumflați exact ca și noul stăpân. În fine, au urmat lăutarii, pe care i-a învățat să cânte ceva care semăna cu glasul zapciului, când numără bâtele pe care le încasează la tălpi cineva.
Locotenentul era foarte mândru de schimbările casei, iar uneori întreba de formă în limba lui: ei, nu-i așa că e altceva?! Bun! Să nu uitați cine v-a învățat, mai zicea el, spunându-și numele atât de ațos că nimeni nu-și dăduse seama că ăla era un nume ori că locotenentul ar fi avut nevoie de unul. Nu-l înțelegea nimeni, dar nici nu se gândea cineva să protesteze: era clar că era nebun, prin urmare ar fi fost o prostie să se pună cu el. Părțile își zâmbeau reciproc, iar zile treceau mai departe, cu alte schimbări.
Când trăsura lui Radu Popescu a intrat pe poarta moșiei, din fundul curții a crescut un urlet, care l-a făcut să scoată capul pe geam: toată populația, îmbrăcată în albastru alerga spre trăsură, într-un vacarm verbal, pe care Popescu, în ciuda fanteziei și-a talentului literar, nu-l bănuise vreodată. Slugile răcneau cu ochii ieșiți din orbite, chelăreasa plângea, iar la oarecare distanță, locotenentul, musafir de onoare, zâmbea larg, pe verandă. Era imposibil să nu-i observi satisfacția, pe care împreună cu vorbele slugărimii, nu puteai s-o interpretezi decât ca pe fapta unui tiran.
În aceeași zi trăsura l-a dus pe locotenent la București, direct la poștalionul pt Sibiu, iar Popescu, a dat o petrecere pentru curte, ca să uite c-au fost beliți de un tip, pe care nu erau în stare să-l uite. Chiar și astăzi dacă treci pe la Leordeni vezi o siluetă de cretă, despre care unii spun c-ar fi stafia unui austriac de pe vremuri, care încercase să înnebunească un sat.
Cât despre locotenent, tot drumul s-a legănat în barșonul trăsurii, fericit de faptele lui. Făcuse un lucru bun și durabil, iar viața acelor servitori din Popești, cu siguranță devenise mai bună.
