E știut faptul că acest personaj mitologic are o viață grea, transformându-se periodic din om normal în fiară sângeroasă, uneori în lup, alteori în hybrid, cel mai adesea în basmele noastre având cap de vițel roșu și corp de om sau de felină. Viața lui e selenară, în funcție de fazele lunii producându-se și metamorfozele sale.
Cuvântul „vârcolac” este format cel mai probabil pe terenul limbii române, deși dicționarele noastre îl trec luat ca sigur din bulgară (vrŭkolak). L-aș pune mai curând în legătură cu „vârcă” și alianțele lui de sens, cuvânt vechi, comentat de Philippide, în Originea românilor. Sensul primar este „dungă”, dar are și înțelesul de element care iese din peisaj, de protuberanță, de urmă a unei lovituri. Rădăcina se regăsește și în albaneză cu o formă înrudită și cu același sens (vâră).
Nu departe de el se află verbul „a (se) zvârcoli”, tot așa, atribuindu-i-se origini bulgărești (din „vărgaljam”). Dar să nu uităm că sub slavii de sud se află… substratul comun. De partea ideii mele mai e și C. Negruzzi, care semnalează forma „vârcol” cu sensul de „învârtejire”. În tot cazul, „a se zvârcoli” indică și neliniște și transformare, proeminența unei acțiuni care lasă urme. Ca să nu mai vorbim despre faptul că „vârcă” și varianta „zvârcă” (frecventă prin descântece) mai înseamnă și „umflătură”. Tocmai de aceea, e posibil ca „vârcolac” să fi descins dintr-o formă hibridă - vârcolac-svîrcolac-svârcolici -, idee susținută pe existența unei familii bogate de cuvinte, alcătuită din lexeme precum „a (se) vârcoli” (a se zvârcoli) și „vârcol” (învârtejire).
Și ce este un vârcolac, dacă nu un lunatic, neliniștit și nonconformist, ca dunga pe o țesătură uni?
Un astfel de vârcolac trăia în București pe la 1780, ocupându-se ziua cu scrisul, într-un calem. Era prin urmare calemgiu, cuvânt pe care l-am explicat anterior. Iar noaptea, își lăsa hainele, transformându-se într-un vânător feroce. Nu era chiar o transformare ca în filme, omul era păros, încât dimineața pierea un ceas să bărbierească. Iar în afară de asta, avea corpul acoperit cu niște noduli mărișori, unii cât nuca, ceea ce-i dădea un aspect destul de bizar. Ori lui i se părea așa, fiindu-i lehamite să se dezbrace de față cu alții. Mai ales de față cu altele.
Viața lui era de-a dreptul fantastică. De câte ori punea ochii pe câte o femeie, în mod accelerat se atașa de ea, era cuprins de pasiune și de-o dorință, pe care întodeauna o punea pe seama lunii și a hachițelor ei.
Începea pânda, stătea pe sub balcoane, care în secolul 18 erau rotunjite și împodobite pe la colțuri cu indrușaim și uneori cu umbreluțe și felinare. După ce învăța obiceiurile casei, se cocoța pe balcon, îndeletnicire care, prin exercițiu, ajunsese o artă. Când toată lumea dormea, în unele cazuri, pătrundea și în casă, unde vizitele sale se derulau după noroc. Femeile se speriau, lumea sărea în picioare, urma ciomăgeala și în cele din urmă săritura de la balcon.
Deși mai erau și nopți norocoase, pe care vă las să le detaliați în imaginație.
Într-o noapte a avut ghinion, probabil că-și mai pierduse din agilitate, a calculat prost distanța și-a căzut într-un arac care sprijinea bobidragul din trotuar.
Așa se face că într-un document al agiei stă consemnată o întâmplare neobișnuită, inexplicabilă. Mai întâi s-au făcut slujbe, apoi a fost luat pe sus doctorul. În cele din urmă, monstrul a fost ars, totuși descrierea lui a fost notată amănunțit. Se spune că un pictor de biserici l-ar fi desenat, dar hârtia, luată de mâini curioase, s-a pierdut în negura vremii.
Și iată ce scrie în scripte: pe una dintre străzile centrale ale orașului a fost găsit un cadavru de monstru. Un fel de bărbat, păros, acoperit de bube și spume, însângerat, vânăt, cu ochii deschiși într-o mirare eternă, zăcea înfipt într-un țăruș ritualic.
Acesta a fost singurul vârcolac văzut vreodată prin București, iar în urma lui niște femei, rămase în așteptare, au suspinat nopțile.
