Simfonia
Un cuvânt frumos, care s-a tot rebrenduit de-a lungul vremii este simfonie. Intrat în epoca fanariotă, cu sensul său etimologic, era destul de răspândit prin mahalalele Bucureștiului.
Rada este o olteancă venită în capitală ca să-și găsească norocul și-l și găsește, căci are asupra ei 100 de taleri, bijuterii și haine alese cu grijă, o siluetă unduitoare și părul împletit într-o coadă, pe spate. Această Rada-Rădița-Dița e în stare să răstoarne și munții de cât este de motivată, iar oamenii, știți cum zic când văd un om viu - îl consideră doar energic și atât.
Este anul 1782, în București a dat iarba, iar în mahalaua Stejarul, pe lângă Cișmigiu, locuiește un anume Nicola Chesarie, văduv, proprietarul unei case, ridicate în curtea părintească. E un bucureștean taciturn, cu pretenții și lene, cu o mamă trecută prin multe. Cu puțin prieteni.
Cu acest tip se mărită Dița, instalându-se în casa lui, după ce îi pune în mână cei 100 de taleri și diversele lucruri - ca zestre. Nu după mult, vin copiii, două fete. Lucrurile merg bine, până într-o zi a anului 1786, când toată familia pleacă în Oltenia, pe la rude.
Nicola pretextează o urgență și se întoarce la București imediat, pe când Dița și copilele mai stau vreo săptămână, poate două, ca să aibă timp să-și vadă multele neamuri.
Dar surpriză! La întoarcere constată că le-a dispărut casa! Respectiv, Nicola a vândut-o pe 320 de de taleri. Avea datorii, a fost nevoit. Totuși mai are încă din banii vânzării 100 de taleri, pe care, în mod cinstit, îi înapoiază Diței, ca parte a ei - fosta zestre.
Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Suta asta de taleri nu mai valorează prea mult. În plus, nu mai au casă.
Situația e grea, dar nu disperată. Dița, vă amintiți, e motivată, iar sângele ei de sudistă n-o lasă să moară în stradă. Aici intervine, în sfârșit, simfonia de la care pornisem.
Nicola face o simfonie cu mama lui, respectiv o înțelegere verbală, prin care se angajează să-i dea cândva, într-un viitor destul de incert, 30 de taleri, în schimbul unei mici fâșii de teren. Simfonia funcționează, iar Dița pune osul la treabă și, cu cei 100 de taleri, ridică o casă din nuiele, mai mult o cocioabă, respectiv patru pereți de răchită tencuiți cu pământ și cu paie. În sfârșit, au un acoperiș, pot dormi fericiți.
Cu timpul mai ridică două odăi, mai pun un acoperiș procopsit. Fetele cresc, Nicola face iar datorii, iar în anul 1794 se hotărăște să vândă și-această casă, care, v-am spus nu era cine știe ce.
Dița nu mai suportă. Are două fete de măritat și o casă ridicată pe o simfonie labilă. Așa că îi scrie lui vodă, povestind tot ceea ce eu v-am spus până aici. Când am citit plângerea, mă gândeam sincer că Nicola o să primească măcar o muștruluială. Dar lucrurile s-au rezolvat pe baza simfoniei inițiale.
Mai întâi a fost chemată mama lui Nicola, care a confirmat că terenul pus la dispoziție printr-o înțelegere verbală făcea 30 de taleri. Dița nu avea decât să plătească și putea să rămână în casă. Altfel, casa ei va fi demolată, iar ea aruncată în stradă, împreună cu fete cu tot.
E iarnă, e mizerie, frig. Dița se plânge, face o nouă jalbă: și Nicola ar fi putut să înapoieze contravaloarea bijuteriilor și a altor lucruri care făcuseră parte din zestre. Prin urmare simfonia dintre el și mama lui trebuia negociată din nou.
Socotind toate astea, adunând și scăzând, după mai multe înfățișări și plângeri, vodă hotărăște ca Dița să dea pe teren doar 5 taleri.
Într-o zi de pe la sfârșitul lui martie, vine verdictul: Reclamanta poate să-și păstreze casa, era ridicată de ea, din banii ei. Nicola nu mai avea dreptul s-o vândă, însă avea dreptul să locuiască în continuare cu Dița. Între ei se poate spune că va domni simfonia.
De aici începe ascensiunea acestui cuvânt, din ce în ce mai pretențios, din ce în ce mai ifosit. Într-o zi a părăsit mahalaua și-a dispărut fără urmă, ca ceva mai târziu să intre iarăși în București, mai stilat, cu o eșarfă romantic înnodată la gât. Dar să știți că în amintirile lui vechi plutește încă o legănare de coadă, o siluetă de fată și o casă ridicată cu greu.
