Printre personajele mele secundare se numără și Tuică, un vagabond din romanul Manuscrisul fanariot, care aducea cu el piaza rea. Sunt oameni care declanșează conflicte, care-ți aduc în minte gânduri negre și presimțiri sumbre. Presupun că vi s-a întâmplat. În vechime acest tip de om era numit cheț, cuvânt care cu timpul a căpătat și alte valențe. Ei bine, Tuică acesta, care apare de-a lungul romanului, emană atâta negativitate în jurul său, încât niște bucureșteni întind copita înainte de-a izbucni ciuma, iar mulți alții se îmbolnăvesc și-și pierd iubirile, averea sau idealurile.
Ca să nu mai vorbim de săraca Atinia, care a avut inspirația proastă de a-l lua pe Tuică drept vizitiu.
Iar acum vă zic direct din roman: deși se născuse în casa unui aprod din mahalaua lui Popa Soare, acest Tuică rămăsese orfan de la 5 ani. Niște rude îi luaseră casa și-l duseseră la Orfelinatul lui Ipsilanti, iar de aici începu să-și capete numele de Piază Rea. Toate persoanele care-i arătau un pic de bunăvoință erau imediat lovite de ghinion. Cine-l lua cu simbrie în scurt timp ajungea la sapă de lemn. Dacă Tuică punea mâna pe o unealtă se alegea praful de treaba pe care o avea de făcut. În jurul lui, oamenii sărăceau pe capete, se îmbolnăveau și murea la vârste înfloritoare. Chiar și când cerșea aducea ghinion, căci dacă vreun creștin își făcea pomană cu el, aruncându-i vreun ban, la câteva minute după aceea precis dădea o căruță peste acel milostiv, îi cădea o cărămidă în cap ori se răsucea pe picioare și-și dădea duhul, ca și cum Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru că nu-și văzuse de treaba lui.
Pe acest Tuică îl angajase Atinia, interesată de legenda funestă din jurul său. Ea voia să-l trimită în curtea lui Brăiloiu, cu o făclie aprinsă, ca să se răzbune pe el.
Cu toate că nu-l avea în slujbă decât de câteva ore, Atinia îl urcase pe Tuică pe capra trăsurii. Nu departe de casele lui Brăiloiu, unde ar fi trebuit să coboare, Tuică scăpă frâul, iar copita unui cal alunecă în mocirlă. Trăsura, cu Atinia cu tot, se împotmoli lângă pod. Un cal își rupse piciorul, iar femeia, rău zgâlțâită, ieși până la urmă din cupeu. Apa nu era mare. Cu fustele ridicate, udă și indignată, Atinia ajunse acasă și trimise doi hăndrălăi cu pușcoace de cremene. Calul rănit fu ucis, iar celălalt scos la mal. Pe Tuică porunci să-l lase în poartă la Brăiloiu, iar seimenii rămaseră de pază ca să nu dispară trăsura pe timpul nopții.
În jurul podului, pe o rază de o sută de metri, domni ghinionul până-n zori.
Tuică nu știa încotro s-o ia și un timp rătăci pe străzi, lipit de porți și de ziduri. Ajunse la Cotul Morii, unde mai înnoptase și alte dăți, și pentru că se auzeau peste tot glasuri, scârbit de lume și de propriul ghinion, intră într-un stufăriș, sperând să pună mâna pe vreo lișiță moartă.
Mlaștina se întindea până la Radu Vodă, al cărui moț de argint se vedea din orice punct al orașului. Își făcu trei cruci, din obișnuință, și continuă să dea la o parte stuful. Înainta greu, iar la un moment dat se opri într-un obiect mare. Pipăi cu mâinile pe orbește. În mocirlă era împotmolit un coș cât un car. Degetele pipăiră ceva moale ca o burtă de câine, pe care un minut mai târziu reuși să-l tragă afară. Era un sac de piele, legat la gură cu un șiret. Plin de uimire, Tuică desfăcu sacul. Înăuntru erau bani aurii, cum nu văzuse până atunci niciodată.
Două zile dormi cu banii sub cap. Apoi, pățit și trecut prin atâtea, hotărî să-i îngroape lângă Mânăstirea lui Radu Vodă, la rădăcina unui tecar, oprindu-și doar 2 galbeni. Planul lui era rezonabil. Vroia să-și cumpere niște haine și să-și schimbe înfățișarea. Apoi s-o taie spre Giurgiu, și de-acolo - direct spre Stambul.
Dar el era Tuică, planurile nu puteau căpăta consistență. Cei doi galbeni îl vor băga în bucluc.
Toate astea - într-un roman în care el nu are decât un rol periferic. N-am să vă spun ce se întâmplă mai departe, dar vă voi spune că în atelierul meu scriitoricesc, el continuă să existe, tot așa, la marginea întâmplărilor, ca acel bob de drojdie aruncat în aluat. Fără Tuică nu pot să scriu, e ca un gardian al galeriei mele de personaje. Și încă ceva: sper că nu trebuie să vă spun că acest cheț e în legătură cu alții ca el, nu toți piază-rea, ci aruncați pe la marginea întâmplărilor, periferici, dar care trăiesc intens, iar faptele lor nu sunt cu nimic mai prejos ca ale personajelor principale. De aceea m-am hotărât ca să scriu despre ele.
