În anul 1793, Alexandru Moruzi s-a străduit mult să stârpească bandele de tâlhari. Erau numeroase, jefuiau la drumul mare. Hoții erau dați în urmărire, după o descriere amănunțită, încât se poate spune că aici se află originile portretului literar la români. Caracterele lui Moruzi, caracterele lui Scarlat Ralet. caracterele spătarului Văcărescu. Am citat acum câțiva dintre vajnicii semnatari ai hârțoagelor care îi descriau pe tâlhari.
Iar între toate aceste profiluri, se află și descrierea unui ucigaș, căutat peste tot, considerat primejdios pentru că părea un om cumsecade, vânzător ambulant, care se ruga de căruțași să-l ia în căruța, ca după aceea să el sară la gât. Citești descrierea lui și nu te poți abține să n-o transformi în poveste. Iată cum văd eu faptele!
Un tip, al cărui nume nu-l vom afla niciodată, născut la Craiova, cosmopolit și cu o mare încredere în propriile forțe, ca toți oltenii - observați că m-am abținut, n-am zis „fanfaron” - ei, bine un bărbat tânăr, căruia îi plăcea să călătorească, nemulțumit de limitele pe care i le punea în cale orașul său, a luat-o prin țară, la picior, vânzând lucrușoare, de la inele, la brățări, agrafe colorate, mărgele de sticlă, oglinjoare și papucei de mătase, cutiuțe, păpuși mici, cu îmbrăcămintea aferentă, uneori ceasornice de buzunar, dar mai ales lanțuri pentru ele, din alamă, șipuri de parfum ieftin. Adică avea o valiză de mămular. Aș îndrăzni să spun să acest aventurier a fost și primul autostopist despre care am citit prin arhive. Mai urca în câte-o căruță mai închiria câte un cal. În tot cazul știm sigur că inspira încredere, din care cauză nu-l prea refuzau drumeții cu vehicule personale. Aventurierul era tânăr și făcea conversație foarte plăcută, în plus aveai și ce să privești, fiind îmbrăcat diferit de grosul mulțimii, după cum aflăm din descriere, respectiv nu purta șalvari - nu putea să-i suporte. Avea niște pantaloni incredibil de strâmți, cumpărați într-o excursie anterioară, din Viena. Să nu vă mire! Mămularul făcuse niște călătorii la viața lui și avea de gând să continue.
Povestea lui, păstrată în hârțogăria Divanului, începe în orașul Brăila.
E luna mai, iar pe străzi miroase a șerbet de salcâm, frecat la greu prin curți și prin plăcintării, iar peste aromele lui vine din când în când un damf de cafea și de pește. Mămularul a stat trei zile în Brăila și a vândut toată marfa. De pe la niște armeni a cumpărat bumbac ieftin (se scrie în scripte), cu gândul să-l vândă în drumul său spre Brașov, de unde avea de gând să treacă la comerțul cu porțelanuri. Bumbacul ăsta, sau vată am spune astăzi, deși nu avea greutate, era totși greu de transportat, așa că a hotărât să facă autostopul.
I-a cunoscut pe doi precupeți de pește, prieteni buni, din Râmnicu Sărat, care transportau în căruțele personale crap semipreparat. Vă imaginați? O căruță plină cu pește uscat, acoperit cu o crustă de sare. Din listele lui V. A. Urechia știm precis că acesta se vindea la bucată și că făcea parte dintre alimentele de bază. Oamenii îl țineau atârnat la soare, pe prispa casei, iar la nevoie îl desărau și era ca și proaspăt. Cel mai des îl perpeleau pe cărbuni. Deci, era o afacere. Așa că cei doi râmniceni au dat o fugă până la Brăila și-au cumpărat fiecare câte o căruță de crap.
Mămularul a intrat cu ei în vorbă și i s-a părut bună o excursie până la Râmnic, pe unde nu avea de gând să întârzie. Dar pe drum s-a întâmplat ceva. V-am spus, era zi frumoasă de mai. Balotul de bumbac se mișca lent, agățat de căruță, iar mămularul făcea conversație, așezat pe capră, alături de râmnicean. Se înțeleseseră asupra prețului, nu existau probleme legate de bani. Dar acest căruțaș de ocazie o făcea pe stăpânul.
Pe măsură ce dădea bice, arunca câte o înțepătură spre mămular, mai ales pe tema pantalonilor lui strâmți. Erau glume, dar ce oltean fandosit ține la tăvăleală când e vorba de el, și mai ales de pantalonii lui, care costaseră o avere?! Căruțașul era un mahalagiu oarecare, precupeț de pește uscat, pe câtă vreme mămularul avea pretenții de la viață. În plus acest nespălat râmnicean începuse să-l atingă cu vârful biciului, așa, în glumă, ca și cum ar fi vrut să încerce rezistența stofei din care erau făcuți pantalonii. Nu știu dacă ați văzut un oltean la mânie, așa că voi spune numai atât: dacă un taur ar fi trecut pe-acolo și l-ar fi văzut pe oltean, ar fi luat drumul înapoi, cu viteza luminii. Era roșu, era holbat, două coarne îi crescuseră de la tâmple. Sau așa se petrec lucrurile adeseori.
N-avea cuțit, n-avea pistol. Așa că l-a îmbrâncit pur și simplu, iar căruțașul s-a lovit de-un pietroi și-a murit, nu departe de Grădiștea.
Bineînțeles, prietenul lui a oprit căruța, venind valvârtej spre asasin, între timp rămas împietrit, cu genunchii lipiți.
Au fost niște momente mai grele, până s-au oprit caii, până când mămularul a fost tras din căruță. Dar frica, așa cum a scris Aristotel, mărește orice, inclusiv viteza de reacție a unui asasin cu pantaloni strâmți. În căruță era un ciocan, pe care l-a lipit de scăfârlia celuilalt precupeț. O căruță venea din spate, așa că olteanul a dat bici cailor. Totuși fusese văzut, iar descrierea făcută de un căruțaș oarecare s-a amplificat pe parcurs, trecând de la un ispravnic la altul, până la marele aga și la însuți Alecu Moruzi, care avea să scrie un nizam prin care cerea prinderea criminalului, adăugând această descriere scurtă:
„ Vorba lui este oltenească, cu nădragi strâmți”.
Această descriere a fost trimisă în toate plasele, inclusiv la căimăcămia Craiovei.
N-am găsit alt document referitor la acest caz, dar mă întreb câți olteni cu pantaloni excentrici au fost săltați de poliție. Dar știu că după acest an a luat avânt comerțul cu porțelanuri, iar craiovenii au comandat o cantitate impresionată de ceșcuțe, suporturi și bibelouri, direct de la Brașov, unde mai mulți olteni făceau negoț cu fainațe, cristaluri și argintării fine. Bineînțeles, pe atunci toate ceșcuțele se numeau „purțelanuri”.
