Doina
Ruști

Personajul periferic (2): Deli Zorzo

Chiar și la înmormântări ori când citea Evanghelia își arăta dinţii, despre care tot târgul știa că erau frecaţi cu lămâi, amănunt care făcea parte dintre cele mai neobișnuite fapte ale orașului, mai ales după ce se auzise că ar fi practicat acest obicei zilnic. (2021-02-19)
Personajul periferic (2): Deli Zorzo - Doina Ruști

Printre multele personaje din Manuscrisul fanariot, se numără și Deli Zorzo, un secretar de la cancelaria Mitropoliei, care până la finalul romanului ajunge mitropolit, cu numele lui adevărat care era Dositei Filiti, personaj real, de altfel, căruia îi găsiți panegirice și alte portrete elogioase în analele bisericești. S-a păstrat chiar și-un portret al său, pe care îl găsiți pe net. Dar desigur, în paginile ficțiunii e diferit, e chiar altul aș îndrăzni să spun.

Deși n-are rol important, mi-a plăcut să scriu despre el, mai mult, au existat și două motive pentru care l-am introdus în roman: mai întâi că a scris o carte, ceea ce deja mă înrudea cu el, apoi mi-a plăcut  porecla, pe care am aflat-o de la G. Ionnescu Gion: Deli Zorzo. În turcă deli înseamnă nebun (dar cu simpatie), iar Zorzos era un nume grecesc frecvent în Balcani, cum e azi „Gică contra” sau alte nume generice. Deli Zorzo - Zorzo nebunul, agitatul.

Avea temperament, era învățat și-atunci mi-am închipuit că și înfățișarea era pe măsură.

Cu toate că se apropia de 60 de ani, Deli Zorzo era un bărbat fără vârstă, impresie dată de faţa luminată de o vese­lie pe care nimic nu i­-o tulbura. Chiar și la înmormântări ori când citea Evanghelia își arăta dinţii, despre care tot târgul știa că erau frecaţi cu lămâi, amănunt care făcea parte dintre cele mai neobișnuite fapte ale orașului, mai ales după ce se auzise că ar fi practicat acest obicei zilnic.

Pe lângă faptul că aducea lemn sfânt de la Ierusalim sau de pe unde mai colinda, comercializat în mod chibzuit pe la coconetul din București, Deli Zorzo, în realitate erudit, cu preocupări cărturărești, a scris desigur și cărți, printre care una despre odoare și moaște, care în roman se transformă, sub apăsările nevăzute ale istoriei ficțiunii. Cartea lui Zorzo e o lectură desfătătoare pentru unul dintre personajele principale ale romanului meu, Tilu, amator de ezoterisme.

Era iarnă adevărată în București. Orașul scânteia de felinare și de uniformele înzorzonate ale militărimii, iar pe uliţele albe treceau sănii vopsite în toate culorile, cele mai multe acoperite cu pânză de Brașov ori doar cu alveole mărginite de clopoţei. Nămeţii care străjuiau strada respirau ceaţa unui decembrie fără soare. Iar pe drumul îngust se mișca Tilu, cu noua lui carte care-l costase 3 taleri, scrisă de Deli Zorzo.

Iar, apoi în casa lui tihnită (vă amintiți - ascunsă între alte case), s-a adâncit în lectură, aflând toate beneficiile unor relicve, ceea ce-­l convinse să­-și cumpere câteva. Lemnul din crucea pe care a fost răstignit Iisus avea cea mai mare căutare. El ţinea departe bolile, aducea bunăstarea și împlinea toate poftele sufletului. Osul Sfintei Filofteia deschidea lacătele, iar un singur fir de păr de-­al Sfântului Dumitru omora toţi păduchii.

Iar la finele cărții, cineva, poate chiar autorul, adăugase câteva file, scrise de mână - rețete, una mai folositoare ca alta. Când un om cade bolnav după altul care nu are pentru el nici măcar simpatie, iată ce trebuie să facă pentru a scăpa de năpastă: mai întâi să scrie acel nume pe o hârtie și să-l taie cu 50 de linii. Apoi să împăturească hârtia și s-o lase într-un castron cu aluat până a doua zi. În zorii zilei, pe nemâncate, să frământe cu cenușă aluatul, până iese o turtă, având grijă ca hârtia să fie bine acoperită. Acea pâiniță trebuie îngropată noaptea în malul Dâmboviței. Iar în timpul îngropăciunii nu are de spus decât niște cuvinte pe care le înțeleg numai demonii: Trax, armegos, zarkon. Zarkon-taragon.

Pentru dezlegarea unei iubiri nepotrivite nu trebuia decât o poțiune cu praf de ardei și limbă de șoarece. Gheara de porumbel e bună împotriva gândurilor neîntrerupte către un singur om. Contra melancoliei exista o poezie care trebuia spusă din ce în ce mai repede, până când nefericitul reușește s-o recite de la un capăt la altul fără să se încurce. Crinul de baltă e bun pentru omul nesuferit. O singură petală, așezată în timpul nopții pe frunte, îl izgonește pe veci.

Ca autor de cărți despre moaște, odoare sfinte și alte mărfuri religioase, Deli mi-a devenit simpatic, încât chiar dacă nu are cine știe ce treabă epică e amestecat în multe episoade, mai precis, e pomenit de 22 de ori. Această frecvență îl face să se numere printre apropiații mei fără treabă, adică printre personajele periferice de rang înalt.

În Adevărul

share on Twitter
share on Facebook