Mâna furată
După respingerea austriecilor, la 1791, care avea să finalizeze războiul cu turcii (prin pacea de la Șiștov), mulți ostași bravi au făcut o excursie pe cinste dincolo de munți, printre aceștia aflându-se și căpitanul Andrei Brutaru din Craiova. Bărbat carismatic, cu ochi electrici și siluetă impunătoare, acest Andrei locuia în Valea Vlăcii, rămânând până în zilele nostre un nume cunoscut, între tipii care s-au impus în istorie. Și nu prin fapte de arme, ci prin cele spirituale. Când am citit prima oară despre el, mi-a venit în minte Veliku, un haiduc de peste Dunăre, imortalizat de Iovanovici, pe care îl și pun mai sus, ca sa avem o idee comună, dar după ce-am înaintat în lectură, mi-am dat seama că făcea parte dintre oamenii care sar în ochi imediat, dintr-o mulțime oricât de mare. Înțolit cu haine luate de pe la nemți și cu gura mare, se înțelege că avea și foarte mare trecere la femei. Întors din campania împotriva nemților, la toartă cu Asechi Cara-Mustafa, care conducea trupele otomane, își crease faima de crai care-a lăsat urme adânci de la Brașov, la Craiova. Drumul de întoarcere de la oaste e întotdeauna presărat cu chiolhanuri, popasuri în locuri umbrite, pe scurt, cu vin și femei.
Dar și după ce-a ajuns acasă a continuat cuceririle, fiind cel mai căutat bărbat din oraș. Femeile făceau coadă la poarta lui și ajunsese un fapt de prestigiu să schimbi măcar două cuvinte cu el. Unele femei pretindeau că poartă o șal smuls în iureșul luptei de la gâtul vreunui neamț, altele se lăudau cu inele, luate din Transilvania ori cu peruci primite în dar de la marele căpitan, care jefuise orașele celor învinși și adusese de-acolo lucruri de neînchipuit, ca brățări pictate cu ochișori de zânițe, cutii muzicale, drăcușori cât nuca de mari, care se însuflețeau după ce-ți puneai o dorință, în fine, adusese pantofi din piele de mâță, lingurițe de argint, cu zmei în coadă și licori care te fac iubită și plină de bani. Dar între toate capturile de război, se afla una fără egal - o mână vrăjită!
Nu se știe cum și de unde, căpitanul Brutaru adusese o mână de sfântă, în jurul căreia s-au plimbat multe vorbe, iar hoții, adevărații hoți care credeau în miracole, și în mâini care deschid lacătele, au dat târcoale prin Valea Vlăicii.
Și acum, ca să vă faceți o idee, o fărâmă de os, o pielicică lipită pe fundul unei cutii ori numai o scamă care a stat pe umărul unui sfânt, - ceva acolo, o mică relicvă putea să vindece bolile, să aducă vocile de pe lumea cealaltă, să îndeplinească dorințele mai mărunte. D-apoi o mână! Ehe, o mână de sfântă - putea să facă orice. Tocmai de aceea căpitanul de osmalâi, împopoțonat cu pălării de la nemți, purtător de satâr și de eșarfe spumoase, a ajuns repede o celebritate a cartierului.
În același timp trăia la Craiova un protosinghel, adică un popă de rang înalt, aproape arhimandrit, cărturar, vestit prin scrisul său, care la vremea aia îl făcea comparabil cu Șincai. Ascet, cu nasul strunit și ochi adânciți, de cât citise la lumânare, acest intelectual avea obiceiul ca în ziua de marți, către seară, să oficieze un ritual de împărtășanie, mai ales pentru cuconetetul orașului.
Era anul 1792, iar, bănesele, fiicele marilor bani, neveste de cluceri ori de boiernași se strecurau prin cenușile zilei, ascunse în trăsurici ori în butci aurite, înfășurate în mătăsuri, treceau discret pe sub scara episcopiei, în micul salon în care protosinghelul, pe care îl chema Iosif, își începea desfătările spiritului. Și câte nu povesteau aceste femei, despre păcatele lor insolite! Lucruri care îi lărgeau orizontul și-l puneau la curent cu faptele secrete ale orașului. Dar despre orice ar fi fost vorba, până la urmă, personajul central al acestor confesiuni era Brutaru, adorat, descris în amănunte care înflăcărau orice minte.
Acest căpitan, cu umeri largi și privire de mâță, era galant și avea o voce care-l făcea plăcut și femeilor și bărbaților. Trimitea flori roz, în special trandafiri de Stambul, oricărei femei care-i intrase-n cearșafuri - și ele descrise în amănunt, încât Iosif știa bine că Brutaru detesta lenjeria pestriță, că adormea întotdeauna cu o lumânare parfumată la cap, că adora vinul de Drăgășani, iar, mai presus de toate, că era un amant pentru care nu doar că merita să păcătuiești, dar pe care nu l-ar fi refuzat nici măcar sfintele, dovadă că mâna uneia dintre ale ajunsese la el.
Protosinghelul Iosif era infestat cu aventurile căpitanului, dar nici nu putea să pună capăt confesiunilor. Fără seara de marți nimic nu mai avea sens, nicio plăcere nu egala în intensitate, poveștile despre acest căpitan. Așa că s-a hotărât să dea ochii cu el. Și cum se credea buricul orașului, ca protosinghel și scriitor de imnuri și apologuri, l-a chemat pe Brutaru la el împreună cu mâna vrăjită, ca spună de unde-o avea.
La o asemenea cerere, căpitanul a râs și-a închis ușa în nasul lung al aprodului care adusese mesajul.
Iosif a strâns din dinți și și-a pus în minte să devină mitropolit și să-l aducă pe nemernic pe sus.
Cu toate sforile trase, cu toată inteligența, visul lui s-a oprit la rang de episcop. Ce-i drept nu era de aruncat, căci imediat după mitropolit, venea episcopul de Râmnic și-apoi cel de Argeș, care era Iosif. Și odată înscăunat, în martie 1794, îi scrie o scrisoare lui vodă, povestind tot ceea ce eu v-am spus până aici. Ba încă ceva și mai mult: Iosif putea să jure că mâna fusese furată de la Curtea de Argeș. Era mâna sacră a sfintei Filofteia, iar Brutaru putea fi socotit hoț și profanator.
Și cum pe tron era Alecu Moruzi, gata să se bage în orice conflict, chiar a doua zi a dat ordin ca Brutaru să fie adus la Palat, împreună cu mâna.
Nu mai trebuie să vă spun, că acest căpitan, îi putem spune erou, cu protecție otomană și cu voce frumoasă a negat orice legătură cu mâna, despre care se zice că ar mai fi și astăzi păstrată într-o biserică din Craiova, lăsându-l pe Moruzi fără cuvinte.
În schimb, episcopul Iosif a avut multe nopți în care căpitanul îi apărea în vis ca să-i fâlfâie pe sub nas o mână vrăjită, iar în diminețile cu astfel de visuri, episcopia Argeșului se umplea de trandafiri roz.
