Era anul 1782 - vă imaginați: plin de culori și de parfumul cuptoarelor. Început de vară bucureșteană, cu mătăsuri asudate, cu tei înfloriți. Un elev a ieșit de la Sf. Sava, cam pe unde este Universitatea de azi, îmbrăcat cu un anteriu nou-nouț, fălindu-se cu un fes purpuriu și cu papucei la culoare. A luat-o pe lângă grădina botanică, tot a școlii, încercând să-și amintească denumirea științifică a păpădiei, a trecut pe lângă cimitir, astăzi Biserica Rusă, apoi, pe străduțe, până aproape de Piața de Zdrențe, în spatele Curții Domnești, unde era o băcănie nou înființată. Și ce nu găseai acolo! Rahat în cutiuțe de lemn, pictate cu flori și pisici, butoiașe cu sirop, plăcințele așezate în tăvițe de papură, ca să nu mai punem la socoteală mezelicurile, brânzeturile, castronelele cu icre și cu măsline, ori braga, băută loco, la pahar de cleștar.
Dar în ziua aceea pe acest elev cu fes purpuriu, pe care cunoscuții îl alintau Dănache, nu-l interesa nimic din toate acestea. Era mâhnit, negru, de fapt, pentru că dascălul său îi făcea zile fripte. Tip înalt, nas arcuit, ochi aroganți - cam așa arăta dascălul, pe jumătate grec, pe jumătate bulgar, cu gura plină de țe și de ți, dar și de înjurături bulgărești. Iar acest dascăl, de cum se așeza la pupitru, îl căuta din priviri pe Dănache și, ori despre ce ar fi fost vorba, primele întrebări loveau în el, iar la fiecare greșeală, mai primea ca pedeapsă câteva sarcini: îl punea să învețe pe de rost aoristul, cu toată paradigma verbală, într-o limbă care pe atunci încă nu murise, dar care în zilele noastre a ajuns un cadavru, încă citat, cu venerație, ce e drept, pentru că nu e om care să nu se fălească puțintel cu un cuvânt rămas de la vechii greci. Anthropos, agapé, uneori chiar paideos sunt ca un fel de relicve purtate cu pioșenie în buzunarele de la piept.
Dar Dănache, a cărui unică fericire stătea în fesul lui țipător, ura pur și simplu aoristul, detesta sintagmele perifrastice și diateza pasivă. Nu voia să vorbească în grecește și nici nu voia să ajungă diac, calemgiu sau alt conțopist prin vreo cancelarie. Visul lui era să nu facă nimic, iar dacă totuși ar fi trebuit să facă ceva, s-ar fi mulțumit să țină socotelile în vreo piață ori să-și deschidă o băcănie, cum era asta.
Și pe când prin minte îi treceau umbrele numeroase lăsate de silueta dascălului de greacă, în prăvălie a intrat o femeie, o jupâniță, cu cealma legată artistic deasupra urechii, cu niște ochi care te făceau să uiți cum te cheamă. Iar femeia asta, ignorându-l pe Dănache, rămas cu gura căscată, a cerut două dramuri de săricică.
Ce putea să facă femeia asta cu săricica? N-o vedea otrăvind șoareci! Doar privind-o, prin mintea lui Dănache treceau persoane puse pe rele, bărbați și femei, poate și copii, oameni înnegurați, bestii și zbiri. Și pe măsură ce creșteau figurilor viitorilor otrăviți, cumva, printre ele, prindea substanță și bine cunoscuta față oribilă a dascălului de greacă. Loghiotatos - cum i se spunea.
Un fir subțire la început a crescut din inima lui Dănache, legându-l în cele din urmă definitiv de frumoasa cumpărătoare de săricică.
A doua zi, de Sfinții Petru și Pavel, a pus pe pupitru o farfurie de porțelan, adusă special pentru dascăl, cu un cataif garnisit cu fistic și cu puțintică otravă.
Bucureștenii au fost indignați, iar fapta lui Dănache a trecut de la un capăt la altul al târgului, în timp ce Isac Ralet aducea doctorul, un tânăr școlit la Pavia. Luat pe sus, dascălul, care făcuse deja un pas pe lumea cealaltă, a ajuns în privirile mahalalei, trecut din mână în mână, de la Sf. Sava până la Colțea. Cei mai mulți dintre cei atinși de poveste, cu toate că nu-l cunoscuseră pe profesor, au rămas atârnați de gard, până seara. Cum era zi de vară și timp de cireșe, ani mulți după aceea, lumea s-a simțit obligată să povestească ziua dramatică ori de câte ori cireșele se coceau.
Dănache și-a regretat faptele la Căldărușani, unde a rămas pentru totdeauna, surghiunit și supus unei reeducări riguroase.
Cât despre profesor, trebuie spus că deși a scăpat de otravă, și-a pierdut pasiunea didactică. Alături de ziua de iunie, i-a rămas pentru totdeauna lipit micul fes al unui elev, pe care gramatica greacă l-a transformat într-o fiară.
