Săptămâna trecută am scris despre Leun - a fost o pagină din „Manuscrisul fanariot”. Personajul acesta pornește de la câteva documente din secolul 18 și, desigur, numele lui este o deformare de la Leon, vehiculat în epocă și scris Leun ori de câte ori venea sub pana cuiva. Am mai scris despre acest personaj, chiar aici. Întâlnirea mea cu el a fost benefică, m-a inspirat. Îmi imaginez și astăzi cum a trecut din gură în gură descriere acestui Leun, considerat un fugar. Părăsise slujba bună pe care-o avea, iar stăpânul său l-a dat dispărut. Respectiv, acest Leun era valetul contelui Hastatov, consulul Rusiei la București. Am căutat mult timp informații despre acest tip, cu toate că știam că nu le voi folosi. Dar ca punct de pornire, aveam nevoie „să-l văd”, să înțeleg de ce reclamase fuga valetului. Știam că fusese comandant de oști, dar n-am mers pe un prototip milităros. Hastatov, în viziunea mea, e un rafinat al plăcerilor secrete, un iubitor de dantele și de cancanuri fanariote. Petrecea mult timp în interioarele lui somptuoase, prin urmare, valetul era cineva important, un fel de maestru al tabieturilor, înzestrat cu același tip de fantezie ca și stăpânul. Aș spune că nu se puteau evita. Valetul îl trezea dimineața, îi ajuta să se spele. Îi aducea hainele, îl îmbrăca. Îl asista în timp ce acesta își lua micul dejun. Sărea cu desertul îi aducea cafeaua. Își petrecea toată ziua la ușa stăpânului, așteptând un sunet de clopoțel.
E lesne de imaginat consternarea contelui Hastatov, când a constatat că rămăsese fără valet.
După cum sună porunca lui Moruzi, găsirea lui Leun era o prioritate. Trimite poruncă dublă, spre agie (să-l caute prin oraș) și spre spătărie, să nu-l lase să iasă: porțile orașului au fost închise. Prin urmare, era nasol, era prins. Trebuia căutat amănunțit, prin case, prin locurile abandonate. Toate aceste măsuri te fac să crezi că valetul era un om important. Și descrierea minuțioasă e o dovadă. Acest Leun avea 19 ani și purta haine verzi, o jachetă strâmtă, încheiată la toți nasturii, și niște pantaloni până la genunchi, asortați cu balerinii de piele. Părul, strâns pe ceafă ni-l arată ferchezuit după moda nemțească.
Se face referire la o posibilă însurătoare: un negustor bucureștean hotărâse să-și mărite fiica după Leun. Există chiar sugestia că din acest motiv ar fi șters-o. Pe această ideea am și mers în roman. Dar adevărul este că cel mai mult mă interesa unde plecase Leun. Stătea ascuns? Reușise să iasă din București? Se afla pe drumurile periculoase care duceau spre Brașov?
La câtă desfășurare de forțe a existat pentu găsirea lui, e de mirare că n-a apărut niciun martor. Mereu am fost o țară cu guri multe și vesele. Cineva l-ar fi văzut fugind, plecând, l-ar fi remarcat în mulțime, măcar după haine. Totuși, nu există niciun zvon în privința aceasta. Mai mult, nu se dau amănunte nici despre negustorul care l-ar fi vrut ginere. Și mai este și insistența lui Hastatov. Ce importanță avea pentru el un valet? Nu spune c-ar fi fost răpit, nu e îngrijorat pentru el, ci îl dă în urmărire ca fugar.
Toate detaliile astea adunate, acum, la 6 ani de când am publicat „Manuscrisul fanariot”, mă fac să cred că valetul Leun n-a plecat nicăieri. Probabil zăcea printr-o pivniță din casa lui Hastatov, iar acesta nu era străin de ceea ce se întâmplase cu sluga lui. Fusese un accident, o întâmplare nefericită. Cu fiecare zi care trece am convingerea că Hastatov știa foarte bine ce se întâmplase cu valetul și-a făcut atâta tam-tam ca să inducă ideea că Leun era dispărut. Între ei fusese ceva, pasiune, întâmplare sau moarte. Uneori, de prea multă muncă, valeții cad din picioare.
În tot cazul în oraș se crease tensiune tocmai pentru că nu exista nicio urmă a acestui valet. Așa că de cum a intrat meglenitul meu în cetate, îmbrăcat cu niște haine verzi, destul de bizare, pentru că și le făcuse el însuși, lumea și-a amintit de Leun, dispărutul. Personajul meu, în trăsura albastră, care punea mai presus de orice libertatea, a pierdut-o de cum a intrat în oraș. În primul rând și-a pierdut numele, devenind pentru totdeauna Leun. Apoi - toate celelalte, libertatea de-a croi pantaloni, plăcerile lui de plastograf, ca în cele din urmă să-l vedem în trăsură, trăsura de data trecută, având în față drumul spre libertate, iar în spate iubirea care îl înrobea.
