Doina
Ruști

Vârcolacul

Pe când noiembrie se pregătea să înceapă, s‑a întâlnit față‑n față cu vârcolacul. Cum era lună plină, l‑a văzut bine, iar descrierea este amănunțită. (2020-02-05)
Vârcolacul - Doina Ruști

Astăzi am să vă povestesc tot ceva de prin cărțile de folclor, însă nu un basm, ci o întâmplare reală.

Liuba, învățătoare din părțile Severinului, îi scrie lui Hasdeu despre vecinul ei și despre o toamnă înfricoșătoare, a anului 1883. V-o imaginați? O femeie tânără, deschizând ușa școlii din satul Maidan (astăzi, Brădișoru de Jos), potrivindu-și pălăria, intimidată de privirile elevilor ei, dar străduindu-se să pară severă… Această învățătoare tânără (mă abțin să spun tânăra mea institutoare de agat, deși sunt sigură că toți o aveți în minte) era vecină cu George.

Învățătoarea n-are o părere prea bună despre el. Din scrisoare, înțelegem repede că bărbatul face imprudența să-i povestească Liubei despre strania lui întâlnire cu un vârcolac.

Este toamnă, una dintre acele toamne în care lumea se umple de culori, iar într-o seară, chiar înainte de-a cădea întunericul, în gospodăria lui George intră o ființă nepământească, o umbră, o boare de foc. Totuși pentru o infimă unitate de timp, îi vede fața adevărată, îi simte tristețile.

Vizita este scurtă, iar în urma ei rămân câteva oi moarte și-o noapte sumbră, fără lumină de lună.

Întâmplarea îl îndârjește, iar George pune mâna pe pușcă și mai multe seri stă la pândă, nu înainte de a-și avertiza vecina să nu iasă din casă.

Lucrurile se repetă: umbra trece cu o viteză exagerată, iar pușca nu face față. Desigur, Liuba zâmbește la geam, pregătindu-se să-i scrie lui Hașdeu, care-o rugase să completeze vestitele lui chestionare.

Povestea lui George n-ar fi ajuns în cărțile de folclor, dacă n-ar fi fost și întâlnirea din zăvoi, un fel de punct culminant în viața lui de povestitor.

După mai multe nopți de pândă și agitație, pe când noiembrie se pregătea să înceapă, George s-a întâlnit față-n față cu vârcolacul. Cum era lună plină, l-a văzut bine, iar descrierea este amănunțită. Acest pricolici, care pusese botul la oile bietului George, arăta ca un câine de vânătoare.

Un tablou al lui Daniel Rosenthal, de la jumătatea secolului, ne înfățișează această rasă, numită copoi românesc. Din literatură știm că e un ogar, ca toți ceilalți, cu botul subțire, și niște ochi pe care-i iubești la prima vedere. În tabloul postat (luat de pe Wikipedia), îl puteți vedea pe copoiul lui Nicolae Golescu (pașoptistul), privindu-și stăpânul cu o cumințenie bine jucată, uneori numită devotament.

Ei, bine, cu un câine de genul ăsta s-a întâlnit George, într-o pădurice din marginea satului. În ciuda înfățișării canine, l-a recunoscut fără dificultate, așa cum îi mărturisește învățătoarei ceva mai târziu. Avea aceleași mișcări, aceiași ochi și mai ales același mod de a-și drege glasul, tușind arogant. Cu toate că n-a scos nicio vorbă, se vedea bine după cum se uita, că nu dă doi bani pe George sau pe oile lui.

Păstrându-și sângele rece, bărbatul a apăsat pe trăgaci, fără să-și ia ochii de la vârcolacul-ogar. După aprecierile lui de după aceea, l-a lovit între ochi.

Blana dihaniei strălucea sub risipirile lunii, iar din pădure se auzea cucuveaua. O secundă, iar în următoarea nu mai rămăsese nici amintirea vreunui cadavru. Totul se spulberase cum se întâmplă în vise.

George a alergat acasă și i-a povestit învățătoarei toată această întâmplare, care lui i se părea logică: vârcolacul îl păcălise, își bătuse joc de el, prefăcându-se mort, dar cu prima ocazie o luase la fugă, cu acea viteză dementă, pe care o ating numai vârcolacii.

Prin urmare, Liuba a notat întâmplarea menționând două lucruri. Mai întâi spune că, deși s-a străduit mult, n-a putut să scoată din capul lui George niște superstiții atât de puternice. Apoi, notează, la finalul scrisorii, că în toamna cu pricina au murit mai bine de 50 de oi din gospodăria ciudatului ei vecin.

PS. Trebuie să vă spun că primele culegeri de folclor s-au făcut greu, prin a doua parte a secolului al 19-lea. Folcloriștii trimiteau niște chestionare unor învățători, iar aceștia băteau din poartă în poartă, repetând întrebările, care erau punctuale: ce știți despre vrăjitoare? ce basme cu strigoi ați auzit? care este legenda știrului? Și așa mai departe. Iar sătenii - de, ca orice om, se lăsau duși de val, mai ales când vedeau în poartă o domnișorică de la oraș, cu pălărie de catifea.

În Adevărul