Ișlicul, în forma lui globulară, este tipic românesc. Nu mă refer la cuvânt, ci la acea căciulă, ca un balon, de dimensiuni impresionante. Deseori am auzit vorbindu-se despre originile turcești ale ișlicului, deși trebuie spus că acest cuvânt desemna, atât în Balcani, cât și la poloni sau în Rusia, o serie de căciuli, de forme diferite, e adevărat, toate impunătoare, unele importate de la turci.
Bineînțeles moda turcească a adus multe prin Valahia, cum ar fi fesurile mici, unele împodobite cu ciucuri, ori înfășurate în eșarfe spumoase, numite sarice, care dădeau strălucire chiar și celui mai pricăjit fes. Un timp au fost la modă cealmalele, niște șaluri exagerat de lungi, care se înfășurau cu neglijență în jurul capului. Foarte rar s-au purtat turbane.
Însă toate acestea n-au legătură cu ișlicul în formă de glob, perfect rotunjit, pe care îl știm, de pildă, din binecunoscutul portret al lui Costache Conachi (1777-1849).
Acest poet, care într-o perioadă a fost și șeful poliției din Iași (agă), îndrăgostit de Zulnia, pentru care a scris poezii, avea un astfel de ișlic, lustruit bine, ca un glob de metal plumburiu, așa după cum îl vedeți în portretul postat mai sus. Adeseori mi l-am imaginat coborând din trăsură, ca o tijă de mac, terminată cu măciulie, un domn subțirel, aiurit, care-și ținea văicărelile sub căciulă.
Ișlicul de forma asta s-a purtat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea, intens în prima lui jumătate, dar și după aceea. A exprimat o modă, am putea zice, ba chiar o mentalitate. Această căciulă balonată era creată de un artist, numit ișlicar. Și să nu credeți că exagerez: căciula asta a fost un obiect artistic, care cerea timp și ceva erudiție.
În atelierul unui ișlicar existau suporturi din lemn (calapoade), rotunjite, de diferite mărimi. Pe ele uneori se plămădea cartonul, ca să ia acea formă, dar se cumpărau și globuri de carton din Imperiu, unde erau folosite pentru confecționarea turbanelor și a altor căciuli. Însă la Istanbul le îmbrăcau cel mai adesea în mătase pliată, iar baloanele respective erau modeste, și destul de diferite de ișlicul valah. Mă refer la cel globular, iar nu la cel cilindric, destul de banal, înrudit cu alte căciuli similare, de prin vecini.
La noi, acel glob de carton putea să aibă o circumferință de 1.80 m. Există și-o relatare despre doi boieri, care, fiind nevoiți să călătorească în același cupeu, au stat într-o poziție incomodă, din cauza ișlicelor foarte mari.
Evident, inițial, mărimea indica rangul, dar cu timpul ișlicele au devenit forme ale unei situații exclusiv psihologice.
Social, ișlicarul a ocupat un loc important, exact ca și pălărierul mai târziu. Respectiv, făcea doar ișlice, nu trebuie confundat cu ceaprazarul sau cu un simplu cojocar. În atelierul său, cum spuneam, confecționa și suportul de carton, din hârtie frământată și uscată pe calapod, ca apoi acestă calotă să fie tăiată într-o parte, cusută, strâmtată la bază, după fruntea clientului. Pe acest carton, erau după aceea lipite cu multă artă fâșii înguste de piele. Cele mai scumpe ișlice erau de astrahan, dar materialele variau, de la pielea tăbăcită și subțiată, la postav sau mătase. În creștet putea să aibă uneori ciucure sau o pernă de mătase, de care era apucat. Evident, căptușeala era și ea după buzunar, fie din mătase scumpă, fie din pânzeturi mai de mâna a doua.
După confecționare, clientul își ducea ișlicul la vopsit. Ișlicarul nu făcea această muncă. În listele de cheltuieli, publicate de V.A. Urechia, găsim aceste două operații notate separat și plătite diferit. Exista un boiangiu de ișlice, deloc ieftin, care știa cum să vopsească, mai ales știa cum să dea acel luciu pe piele, încât multe dintre ișlice căpătau aparență metalică.
Ișlicul era o căciulă ușoară și desigur pompoasă. Este interesant că a sedus boierimea, care a acceptat-o, păstrând-o aproape două secole, ca apanaj al rangului, ca pe un fel de emblemă. Brâncoveanu avea o căciulă rotundă, din blană, un palid precursor al ișlicului. După aceea fanarioții au adus ișlicele cilindrice, cu un colț în mijlocul frunții. Cândva, în plin avânt al lumii fanariote a apărut și acest glob cenușiu. Este aproape bizar că succesul ișlicului s-a prelungit și în rândurile celorlalte clase sociale. Mai întâi l-au luat negustorii, apoi precupeții mărunți, iar, în cele din urmă, lăutarii.
Ișlicul a fost o podoabă, dar și un mod de a-ți crește prețuirea de sine, într-o perioadă în care, în multe părți ale lumii, oamenii au simțit nevoia să-și extindă cunoștințele, să dea importanță capului, într-un mod simbolic. Ne aflăm în iluminism, în vremea perucilor exagerat de înalte, dar și a apariției jobenului, și el - expresie a aceleași dorințe, de-a arăta mai înalt, de a-ți pune căpățâna în evidență. Secolul al 18-a a fost unul al impetuozității, marcat de elanuri, de exagerări numeroase. El a pregătit revoluțiile din secolul următor. A fost timpul baloanelor zburătoare, al jucăriile mecanice. S-au făcut primele experimente de generare a curentului electric. Iar la noi, a fost inventat ișlicul globular, cu tentă metalică, o podoabă expresivă, bombastică, exagerat de mare.
Creație valahă, decisă de un context general, extravagantul ișlic a venit poate ca replică la turbanele globulare, poate ca accident. Poate că a fost lansat de o persoană carismatică, un influencer, un creator de trend, cineva care ar fi putut întemeia un curent cultural, o revistă, un partid, dar care a preferat să apară prin oraș cu un ișlic globular, pe care aveau să-l admire o grămadă de oameni.
Cert este că printre celelalte tipuri de ișlic (cilindric, nivelat în creștet) cel globular mi se pare o capodoperă. Îți dai seama de asta, imediat ce dai cu ochii de familia Manu, cei care, în opinia mea dau cu adevărat măsura acestei piese vestimentare. Este vorba despre marele vornic Mihail George Manu, ctitorul bisericii din Leordeni, care-și arată familia încununată cu globuri strălucitoare. Privindu-i, într-o fotografie (postată de revista Arta în România, este imposibil să nu admiri acestă căciulă, care după mine ar trebui să fie inclusă în patrimoniul național al imaginarului.
În Adevărul
