Noiembrie cald și plin de molime. Prin București mișună hoții, iar pușcăriile sunt bântuite de tifos, care ucide fără milă, se întinde de la o celulă la alta, iar într-una dintre acesta se află un bărbat prăpădit, din satul Roești, Vâlcea. E chircit, rezemat de perete, iar prin mintea lui se plimbă o umbrelă cu franjuri. Ah, și ce umbrelă! Trebuie să vă spun cum arată: micuță, de mătase, de un galben intens. Pe la margini are două rânduri de danteluță și smocuri de fir auriu. Se numește cortel. Suntem, cum ziceam, la ieșirea din secolul 18, iar prin Valahia e plin de corteluri de toate culorile, mai ales albe, spumoase, cu volane de muselină, turungii, cu mărgele pe margini, verzi - unele cu ciucure în creștet, altele cu fes brodat ori cu pecete de sticlă. Au mânere de alun sau de os.
Despre acest bărbat din Roești și despre umbrela sa aflăm în primul rând dintr-un document, un proces verbal de constatare a morții. L-a omorât tifosul, iar în urma lui a rămas o umbrelă. Printre altele. Căci în acest înscris cinic, nu se insistă pe boală sau pe circumstanțele morții, ci pe ce lăsase Danciu în urmă, căci așa îl chema.
Pe lângă această umbrelă, deținea o avere deloc neglijabilă: o vie părăginită, 20 de stânjeni de teren, car, 3 boi, o „iapă vânătă” și o cârlăniță neagră, patru porci mari, iar ca lucruri de valoare figurează o ploscă (proaspăt curățată și „cositorită”), o pereche de desagi făcuți din păr de capră, o căciulă albă și…. „un cortel nou”.
Este acea umbreluță din mintea lui, care l-a însoțit în lumea de dincolo, plutindu-i pe lângă tâmplă, în euforiile tifosului. Desigur, nu era la pușcărie, ci ascunsă sub pat. Toată povestea pornește de la acest obiect, care-i umpluse mintea de încântare.
Prima oară o văzuse la un mămular, din capul satului, un tip care căra după el cufere și boccele, pline de mărunțișuri, de la mărgele, ace și oglinjoare, la păpuși cu magnet, eșarfe, conduri de mătase și tot ce putea căra mai ușor. Iar într-una din lăzile lui se vedea și această umbrelă, adormită pe-un pat de brățări.
Cum-necum, după mai multe încercări, într-o dup-amaiză a lunii octombrie, cortelul acesta de culoarea lămâii s-a lipit de mâna lui Danciu, iar odată cu el apăruse și ghinionul - cum e el, micuț și mucos.
În aceeași seară i-au intrat tâlharii în casă. Erau mulți, înarmați până-n dinți. Nu, nu voiau să-l jefuiască, aveau planuri mai mari decât o cârlăniță și niște boi. Respectiv, le trebuia un informator, un om al lor. Danciu n-a stat pe gânduri. A încălecat iapa, iar de aici încolo faptele lui au fost consemnate în alt document.
Pe-atunci era viu, era complice, așa că l-a ridicat potera, șparlind și câte
ceva de prin curte.
Dar ce făcuse? Care erau capetele de acuzare? Îi dusese pe tâlhari până la casa
mămularului, cel mai înstărit om pe care îl cunoștea, stăpânul cortelului,
vânzător de mărgăritare. Atât și nimic mai mult. În schimbul acestui serviciu,
tâlharii au fost salon - i-au dat un 1 ban și 30 de firfirei, cât să-și
cumpere un coș de plătică.
Nu l-a interesat mai departe, nu s-a gândit la ce vor face tâlharii. A dormit fără grijă, cu umbrela sub pat.
Mămularul fost schingiuit, femeile din casa lui - chinuite, până când au spus unde-și țineau banii, anume o salbă de galbeni nemțești, plus 65 de taleri peșin.
Hoții n-au fost prinși, însă cineva îl văzuse pe Danciu și l-a pârât. Săltat, a fost dus la armășie, bătut bine, până când a mărturisit totul.
Din averea lui inventariată și vândută în grabă, s-a plătit paguba mămularului, între lucrurile acestea aflându-se și un cortel nou.
Printre cei care au cumpărat fostele obiecte ale lui Danciu, se afla și un călugăr, care pe loc a făcut o pasiune inexplicabilă pentru umbreluța de ambră. Iar între pliurile ei de mătase dormea oftatul unui bărbat de pe lumea cealaltă.
