În toamna lui 1791, Bucureștiul a intrat sub ocupație austriacă. Din cauza limbii și a perucilor albe, strânse pe ceafă, aceștia au fost numiți „nemți cu coadă”. Există și-o stampă care înfățișează intrarea lor în București, unde vedem câteva figuri de valahi, destul de bine reprezentate: mitropolitul aplecat, niște nelipsite femei cu pâine și sare, o boieroaică bătrână, pe post de copoi, tânăra, pregătită pentru orice eventualitate, plus târgoveți, oameni blânzi, buni de băgat la înaintare. Restul evenimentelor sunt înfățișate în Manuscrisul fanariot, din care am ales câteva secvențe, în continuare.
Toată viața orașului luă o nouă întorsătură în momentul în care la Podul lui Lascăr, fost Șerban-Vodă, își făcu apariția un car uriaș. Era un fel de casă pe roți, cu pereții pictați, încât zona se umplu de curioși foarte repede. Mai exact, încă de cum intră în oraș, stârni interesul unui meșter urcat pe-o casă, de la care se întinse vestea pe câteva străzi. Când era ceva de văzut, tot orașul alerga în demență, încât nici măcar un uragan nu mai putea întrerupe entuziasmul care colora străzile. Iar de data aceasta se mai adăuga și soldățimea nerăbdătoare, căci matahala de car era însoțită de câteva căruțe și de un pluton de dragoni ale căror gulere roșii atrăgeau atenția de la mare distanță.
Picturile de pe pereții carului păreau la fel de vii ca și soldații, mai ales că reprezentau de asemenea bărbați în uniforme, unii înclinați într-o poziție artistică și însoțiți de femei care semănau cu cele de pe cutiile lipscănești, femei de ceară, cu părul coafat în forma unui turban.
Carul a înaintat încet, parcă special ca să apuce să vadă orișicine picturile de pe el, iar după ce a ocolit Piața de Zdrențe a intrat pe poarta de la Curtea Veche, unde era comandamentul general al cuceritorilor.
Abia mai târziu s-a aflat ce era în car, pentru că în acea seară de toamnă toată suflarea Bucureștiului s-a bulucit la porțile Curții-Vechi. Dintre pereții pictați a fost scos un clavir, primul ajuns vreodată pe malul Dâmboviței, iar în aerul curat de octombrie s-a auzit un cântec care a făcut liniște peste târg.
Iar mai târziu, pe holurile palatului, ca și în curte s-a încins dansul. În special rușii, cu tunicile descheiate, își băteau cizmele, slobozind câte-un răcnet, care deși era de fiecare dată altul, avea aceeași sonoritate zaharisită, ieșită din gâtul unui șoarece, mai mult mort decât viu.
La început, bucureștimea a stat agățată de garduri, însă, pe măsură ce petrecerea luă amploare, se prelinse în curte. În special podăresele, sacagiii și piețarii își făcură loc printre dansatori, apoi, încurajat, tot puhoiul de lume se strecură înăuntru, unii pe lângă garduri, alții urcați în copaci ori pe acoperișul unui șopron din apropiere. Când curtea fu plină, apăru și Rușfet cu taraful, vestit în vremea aia pentru vocea care răsfăța toate tonurile. Era un bărbat înalt, impresie dată și de fesul cilindric, întotdeauna de culoarea stacoșilor fierți. Pianul i se părea un fel de masă cu dinți, iar Rușfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamțul își lăsa degetele pe clape ca și cum ar fi ales boabele de fasole, cu delicatețe și cu o grijă exagerată, încât lăutarul își împinse fesul pe spate, în timp ce urechile încercau să prindă ritmul acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri sau luându-le de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele risipite pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii, în care păreau să fie sechestrate sute de viori și de cobze.
Toată vara Friedrich Josias, Prinț de Saxa-Coburg-Saalfeld, a rămas în tabără lângă la Giurgiu, dar, spre deosebire de Suvorov, care-și vedea de treaba lui, Prințul trimitea zilnic porunci printr-un locotenent slab ca scrumbia, pe care-l chema Entzenberg. În legătură cu numele lui Coburg nu-și bătu nimeni capul. Feldmareșalul era Prințul, pe care nu-l văzuse nimeni prin București. În schimb, locotenentul trebuia numit uneori, iar în vara care se topea fără grabă niciun nume nu părea potrivit pentru el. Prințul trimise vorbă prin Entzenberg ca toată lumea să scoată gunoiul din curți. Orașul era năucit. După ce îi pusese să-și taie vitele la dracu-n praznic, dincolo de bariere, acum mai voia și-o groapă pentru gunoi la fel de departe! Dacă bucureștenii își vor duce gunoiul acolo, în loc să-l ardă prin curți, Prințul promise un mare bâlci de Sf. Mărie, eveniment de care era interesată toată suflarea.
Când vestea morții lui Mavrogheni se răspândi în București, cei mai mulți văzură viitorul cu peruci albe, bucureștenii prinzând drag de acești sudiți veseli, într-atâta încât unii se chinuiră să-și bage în cap numele locotenentului Entzenberg sau măcar pe-al generalului Suvorov, care oricum era mai simplu de memorat. Preocuparea capitală pentru orice bucureștean era îndreptată spre nemți, care promiteau o investiție bună. Femeile își doreau fără excepție să pună mâna pe vreun soldat, să se mărite sau măcar să-l jecmănească de bani, iar bărbații, mai ales negustorașii de pe la hanuri, se întreceau să le vândă marfă, una mai proastă ca alta, de la vinuri botezate la blănuri de iepure, vopsite și frecate cu zahăr ca să arate ca de samur. Zlătarii îngreunau aurul cu biluțe de plumb, iar cofetarii înșirau pe sfoară sugiuc făcut din poame stricate.
Dar până la urmă, Leopold se ținu de cuvânt, încheind armistițiul cu Poarta Otomană. Armatele, care deja se așteptau la acest deznodământ, își luară tălpășița, singur, Hastatov rămase în oraș, ca diplomat al Țaratului. Era încredințat că loja Sfântului Andrei reprezenta o forță la București și, cum avea gradul de Paznic al Cărții, îl chemă la ordine pe Doicescu. Cu toate că nu exista nici urmă de cavaleri ai vreunui ordin, contând pe prietenii săi de chefuri, acesta îl asigură pe rus de sprijinul Frăției, în realitate compusă doar din trei oameni: Doicescu, Moruzi și Hastatov însuși.
Bucureștiul se goli de sudiți și se umplu de turci într-o clipă. Pe tronul Valahiei urcă Șuțu, iar o lună mai târziu izbucni ciuma.
