Nu știu dacă vă mai amintiți că în urmă cu niște săptămâni vă povesteam despre Radu din Gheboaia, pe care în ianuarie 1794 l-au bătut niște tâlhari și l-au lăsat dezbrăcat în zăpadă. Ei bine, printre dosarele cu procese am găsit unul în care este vorba din nou despre creatorul de străchini, Radu din Gheboaia, jud Dâmbovița. Așa se întâmplă cu eroii care rămân în istorie: nu fac cine știe ce, dar o mână grijulie notează toate faptele lor, iar alte mâini pun la păstrare hârtiile astea.
De data aceasta este 9 mai 1796, iar Radu a prins obiceiul să vină din ce în ce
mai des pe la București. A uitat-o pe femeia din Câmpulung, a uitat și pumnii
încasați de la Frații Bratu. Învârtindu-se pe la Colțea, a-nceput să descopere
lumea. Nu departe, cam pe unde este Universitatea de azi, era Mânăstirea Sf.
Sava, cu școală, cu multe chilii în jur, cu o casă parohială impozantă în care
locuia starețul Gavril. Pe la statuile de azi se întindea grădina botanică, prin
care egumenul se plimba către seară, iar dincolo de ea începea cimitirul, pe
unde e Biserica Rusă și unde începe romanul meu Paturi
oculte.
Iar mai într-o parte, de la Facultatea de Istorie, un pic mai jos, curtea
mânăstirii se prelungea, cu pivnițele și cu o clădire mai mică, în care se
vindea vinul - vestitul vin făcut de călugării de la Sf. Sava. Cam pe-aici a
ajuns într-o zi Radu, cu străchinile lui și-a intrat să-și mai tragă sufletul,
dar ochii i s-au lipit imediat de femeia de la tejghea, pe care o chema Voica,
adică Voichița - pentru apropiați, Chița. Tânără, măritată cu un samsar de
butoaie și alte recipiente de lemn, aceasta își găsise o slujbă bună la
mânăstire și extinsese afacerea cu câteva mese, la care bucureștenii trăgeau la
măsea. Magazinul de vinuri se afla aproape lipit de casa lui chir Gavril,
starețul, adică stăpânul întregului loc, un domn în vârstă, ni se spune, deși nu
știm exact ce însemna asta: e posibil să fi avut un 50, poate un 60 de ani.
Purta păr lung și era plăpând și cam sclifosit. De unde știu? În plângerea pe
care o face la mitropolit și la Palat își descrie cuprinzător toată drama:
într-o noapte s-a pomenit în casă cu un hăndrălău, anume Radu, din Gheboaia,
care l-a luat la bătaie. Mai întâi l-a insultat, i-a spus vorbe grele. Apoi i-a
smuls părul și în cele din urmă i-a spart capul.
E luna mai, iar sângele fierbe. Radu e chemat în fața mitropolitului, unde își recunoaște imediat faptele. Cinstit, adept al transparenței totale, am spune astăzi, el se justifică, i se pare normal ca starețul să și-o ia pe cocoașă, deoarece în aceeași seară îl prinsese făcând dragoste cu Chița, în spatele magazinului. Popa fugise, iar Radu îl urmărise până în salonul casei parohiale. Prin urmare nu fusese vorba despre vreun act criminal, ci despre o corecție dictată de dragoste. Chița, femeia care vindea vinuri, era iubita lui, zice Radu. Vă mai amintiți cât suflet a pus în întâlnirea cu femeia din Câmpulung! Prin urmare, îl credem că se îndrăgostise de Chița. Cât despre rest, despre legăturile lui concrete cu vânzătoarea de vinuri, aș avea îndoieli: în fond, Radu din Gheboaia era artist, creator de oale și străchini, prin urmare un visător pur.
Privind una dintre picurile lui Amedeo Preziosi, pe care o pun mai sus, aproape că-i văd pe toți patru: în prim-plan Radu și preotul, de-a dreptul pios, iar în spatele lor - Chița și soțul ei, samsarul care călătorește cam mult.
Procesul a durat vreo lună de zile, deși lucrurile erau clare. Încă de la început nimeni nu se îndoise de Gavril, consemnându-se că era prea bătrân ca să aibă amante.
Moruzi, aflat în ultima lună de domnie, pune ca de obicei o rezoluție foarte chibzuită, în data de 5 iulie a aceluiași an: Radu va primi 200 de toiege, exact în locul în care îl agresase pe chir Gavril, dar și Chița va trebui înlăturată din curtea egumenească. Dacă starețul vrea să-și vândă vinul, n-are decât să-și angajeze un vânzător de gen masculin.
Se vede că de câte ori se îndrăgostește, acest Radu de la Gheboaia mănâncă puțintică bătaie, de unde aș trage concluzia că nu avea noroc la femei. Iar dacă am merge și mai adânc, am zice că, traumatizat după întâlnirea cu frații Bratu, devenise el însuși un agresor. Dar n-o să spun asta, pentru că nici starețul nu mi se pare Perlan Alb.
