Isac, cititoarea și doctorul de perdele
Fiind în Ajun de Crăciun pandemic, mă gândesc să închei anul cu un elogiu adus doctorilor, lăudați și denigrați în mod constant. Documentele vechi pomenesc adeseori fapte legate de ei, înfățișându-i ca sclavi de lux, într-o perioadă, sau ca slujitori fără drepturi. Când mă gândesc la doctorii de altădată îmi vine imediat în minte Pisani, despre care am mai scris în urmă cu zece ani, vă amintiți, doctorul ținut în cușcă, dus în lanțuri de la Iași la București, torturat și ucis. Abia după aceea mă gândesc la escrocii care-o făceau pe doctorii, niște „venetici”, care „au fost aruncați” peste Dunăre, interzicându-li-se să mai pună piciorul în Valahia. În fine, ar mai fi Fârțogul, despre care am scris recent.
Dar dintre toți, un anume Radu mi se pare demn de-a vorbi despre el, în semn de elogiu adus acestei arte ingrate.
La anul 1794, Radu este fiul unei văduve din București, un tânăr proaspăt întors din Europa, care, în mod curajos, a luat-o la picior din oraș în oraș, străbătând atâtea țări, încât nimeni nu se mai obosește să le enumere. E un bărbat zâmbitor, îmbrăcat în haine fistichii, nici nemțești, nici orientale, și adeseori atrage privirile din cauza unui capișon ca o pâlnie. Nimeni nu-i pomenește numele strămoșilor ori măcar pe-al văduvei, de la care, orișicât, moștenise spiritul de aventură și poate înclinația pentru medicină.
Cum pe vremea aia, ca și-acum, lumea bună se întâlnea fără efort, căci oamenii cu idealuri strălucite se găsesc repede, acest Radu se împrietenește cu Isac Ralet, pe care eu îl consider un scriitor valoros, ascuns sub vrafuri de hârțoage oficiale. Trebuie să spun neapărat despre el măcar două cuvinte.
Deși prin istorii se scrie că făcea parte dintr-o familie italiană străveche, ajunsă în Bizanț și de-acolo la noi, aș zice mai degrabă că era răsărit din mahalalele evreiești, din București, având în vedere limba curată în care scrie. Acest Isac, care pe la 1794 se semnează încă simplu - Ralet, cu un singur l -, este primul dintr-o familie boierească pe care chiar el a întemeiat-o. Multe dintre documentele domnești, mai ales din timpul lui Alecu Moruzi, sunt semnate de el. Scrie frumos, expresiv, cu portrete memorabile și detalii de atmosferă, încât, îi cunoști consemnările după stil. Cu siguranță era fermecător, la care adaug inteligența, evidentă în scris, două daruri care au cucerit inima Nastasiei - prințesa Ghica. Evident, după însurătoare, a ajuns vornic și apoi mare ban, iar de aici încolo a început și istoria fabuloasă a familiei lui, de „italieni grecizați”. Urmașii au început să-și scrie numele cu dublu l. Dar oricum, acest Isac Ralet putea să fie oricine voia. Talentul său literar a fost moștenit și de Dimitrie, fiul său.
La data despre care vorbim, Isac este tânăr și scrie jalbe, rezumate ale unor anchete și constatări pe care el însuși le face, ca funcționar la Palat. De fapt, ca să fiu dreaptă, e un fel de inspector, funcție la care aveau dreptul numai boierii sau cei care aveau, acolo, un document, care să le ateste statutul social onorabil.
Vă amintiți că de fiecare dată ironizez pofta mare de scris a lui Alecu Moruzi? În realitate, multe dintre aceste documente sunt opera lui Isac. Pe multe se semnează doar cu numele, apoi începe să-și adauge titluri, de unde ideea mea că pe la 1794 era dar un tânăr inteligent, desigur școlit, poate ocrotit de vreo familie boierească, și, în mod clar, vorbitor nativ de română.
Cu el se împrietenește Radu, proaspăt revenit în București, după ce bătuse mai multe orașe europene. Are o patalama pe care scrie că fusese în slujba unui doctor, care îl învățase meserie și-i dăduse și atestat. Nu știm cum îl cheamă pe acel doctor, nu cunoaștem numele orașului: de altfel - lucruri fără importanță, de vreme ce pentru el garantează însuși Isac.
Ocazia în care Radu ajunge cunoscut la Palat e una pe cât de dramatică, pe atât de miraculoasă - bună de povestit la Crăciun.
Prin București trăia în acea vreme o anume Gherghina, cititoare înrăită, care știa multe limbi. Cutreiera prăvăliile în căutare de cărți și de manuscrise, aduse cine știe de unde. Deși avusese oarece stare, lăsată moștenire de un unchi negustor, la anul 1794 se poate spune că era în sapă de lemn. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, a mai dat peste ea și-o belea, motiv pentru care îi scrie lui vodă, vorba vine, pentru că jalba ei, impecabilă, e scrisă chiar de Isac.
Femeia aceasta, care știa pe de rost Erotocritul și Esopia era condamnată să moară: singură, fără venituri și fără rude, poate din cauza cititului, poate din cauza vreunui blestem, căpătase perdele pe ochi. Nu mai nimerește ușile, nu mai știe încotro e strada sau, cum scrie Ralet, se lovește de toți pereții ca un buștean. E oarbă. Mai precis are cataractă, adică perdele pe amândoi ochii.
Totuși există o soluție, pe care Ralet o scrie acum din partea sa. Dar nu este el omul care să miște pana, fără să se asigure că scrisul său își păstrează valoarea! Mai întâi face un experiment.
Cum tocmai se împrietenise cu Radu, după mai multe seri de discuții - și aici mă refer la conversații în care ochii aruncă scântei, iar sângele e primit cu urale în fiecare canal, în fiece venă - , după ce își povestiseră visele și-și juraseră să înnoiască moravurile, Isac pune la cale experimentul care avea să schimbe statutul lui Radu și s-o aducă pe Gherghina în centrul atenției.
E luna august, iar bucureștenii și-au închis porțile, din cauza ciumei. Plângând cu suspine, Gherghina, însoțită de oarecare alai, format din ciocli și din ostași, în văzul ochilor lipiți de ferestre, este dusă de la Colțea - direct pe Lipscani, acasă la Radu. Înaltă, înfășurată în mărgele și-n voaluri, cu o rochie alburie de pe care zboară buchețele de flori - e imposibil s-o uiți. Cine a văzut-o putea să jure că era oarbă, iar cine nu, oricum știa toate amănuntele acestui drum.
Timp, de o lună, cititoarea oarbă este tratată, ca la un sanatoriu de lux: cazată, îngrijită, cu medicamente, cumpărate de tânărul doctor, care știa să vindece cataracta.
Iar în septembrie - are loc o minune: Gherghina e vindecată, cu vederea întreagă. Mai frumoasă, gata să deschidă iarăși o carte, trece din nou prin oraș, lumea se lipește din nou cu nasul de geamuri, câinii latră, iar pazavanii anunță evenimentul din foișoare.Doctorul este lăudat, dar toți ochii sunt întorși spre Palat, căci degeaba se întâmplă ceva memorabil, dacă nu participă și stăpânii.
Abia acum Ralet îi scrie lui vodă întreaga poveste: Gherghina umblă pe străzi, lăudându-l nu atât pe doctorul Radu, cât pe domnitor. Descrierea e amănunțită, iar povestea merge in crescendo, de la situația jalnică a cititoarei, la recăpătarea vederii și la elogiul principelui fanariot, de la care se așteaptă tot orașul să plătească experimentul. Lumea e plină de uluire. Unii chiar ies din case cu această ocazie.
Prin urmare, ca parte implicată în poveste, lui Moruzi îi rămân de făcut două lucruri: să plătească tratamentul Gherghinei, 30 de taleri, și desigur să dispună angajarea lui Radu într-un spital, cu leafă lunară.
Iar în acea toamnă, pe lângă ciumă și nunți, Bucureștiul a căpătat un doctor de perdele, cu patalama, pe care nimeni nu știa ce scrie exact. Dar ce mai contează, pe lângă miracolul trăit de Gherghina, atestat de Moruzi și înscris în istorie de mâna talentatului Isac Ralet, viitor vornic și ban, dar mai ales prozator, ignorat de istoria literară, al cărui nume va fi dus mai departe de niște hârțoage scrise în alfabetul chirilic.
