Pe la sfârșitul secolului al 18-lea trăia la București un doctor, pe jumătate grec, pe jumătate aromân, pe care îl chema Giorgiache Sculida. Era scund, agitat și oacheș și mai ales pus pe plimbări. Consulta din fugă bolnavii, punând diagnosticul dintr-o ochire, apoi alerga la Palat, unde avea multe legături, îi scria câte o rețetă domnitorului și imediat după aceea se arunca în trăsură, întotdeauna însoțit de Elisabeta, servitoarea, cu același veșnic bagaj care uimise tot orașul, anume două cufere aurite și o scatulcă - un fel lădiță de mână, bună de păstrat lucrurile de preț. Vizitiul dădea bice și trăsura, încadrată de șase arnăuți, lua drumul spre Nicopole, unde era a doua locuință a doctorului.
Văduv, cu copii și-o servitoare - aceasta era viața lui! Iar copiii, în număr de cinci, se aflau la vârsta adolescenței, patru băieți și-o fată, pe nume Zoe. De altfel, pentru Zoe se angajase inițial Elisabeta, ca s-o învețe să fie femeie, respectiv, să coase, să spele, și să umbele pe niște picioroange scurte, care se purtau prin București când începeau ploile și se mocirleau ulițele. Cataligele astea de lemn se luau ca să protejeze pantofii, ca în tabloul de mai sus, pictat de Liotard (despre care v-am spus că a stat un timp pe la Iași, exact în timpul despre care vorbim).
După ce a învățat-o pe Zoe, tot ce știa, a preluat alte treburi, cum se întâmplă într-o casă de doctor, care călătorește mult, încât cu timpul a devenit un fel de umbră a doctorului Sculida, care nu pleca nicăieri fără ea. Cum scrie într-o plângere mai târziu, devenise mâna lui dreaptă.
Copiii călcaseră pe urmele tatălui, fiind și ei la fel de plimbăreți, ba chiar mai mult, căci cel mai mare intrase secretar pe la patriarhia ortodoxă din Stambul, iar ceilalți, băieții și Zoe, îl vizitau des, ca să vadă capitala lumii de atunci, nehotărâți între Nicopole și București, având în sânge aventura și visul descoperirilor mari.
Pentru că acest doctor trăia într-o fugă continuă, bucureștenii îi spuseseră Fârțogu (neastâmpăratul), iar numele prinsese atât de bine, încât și în documente este precizat cu această poreclă.
Elisabeta, mulțumită de rolul ei și cu încredere deplină în Fârțog, își ținea toată averea în scatulca pe care am pomenit-o mai sus. Drumurile lungi la Nicopole ori la Stambul îi deschiseseră ochii asupra țării turcești și începuse să cheltuie pe diverse lucrușoare care-i bucurau sufletul, nu întotdeauna bijuterii, ci cutiuțe muzicale, papagali de sticlă, ceasornice pictate ori evantaie de pene exotice - multe dintre acestea păstrate în lădița secretă, ca de altfel și banii, ori acul de păr cu granat. Scatulca, pe care ar fi putut s-o descrie ți-n vis, avea compartimente secrete, sertărașe, fund dublu și un buton în capac, care, apăsat cu artă, de trei ori la rând, scotea la iveală o broască. Iar în capacul acesta, ca într-un penar, se aflau pungile de catifea cu banii importanți și actele unor proprietăți din Nicopole.
Prin anul 1792, într-un noiembrie ca acum, Elisabeta a rămas fără bani și-a cerut simbria de la doctor, care în momentul acela n-avea mărunțiș. Între ei a avut loc o discuție aprinsă. Ea a amenințat c-o să-și dea demisia, iar doctorul, ca să-și dovedească buna-credință, i-a scris un fel de scrisorică de garanție, că îi va da în câteva zile banii datorați, anume 30 de de taleri.
Era toamnă, căzuse bruma. Bucureștiul era trist ca și-acum. Trăsura a intrat pe poartă, iar cuferele au fost urcate în casă. Elisabeta s-a așezat pe scară, iar cei patru copii, care se aflau în clipa aceea la București, au ieșit să-și întâmpine tatăl. Fiica doctorului purta picioroange scurte, ca să nu-și murdărească pantofii, iar zgomotul lor pe scara de piatră i-a trezit Fârțogului amintiri. Și-a scos căciula, un ișic de samur, și- a descheiat giubeaua cu guler de blană. Și în acea zi de noiembrie, când soarele se chinuia să apară, în lumina puțină, doctorul a căzut în genunchi. Elisabeta pe scară, papucii de lemn ai fiicei și apoi aleea din fața casei - au fost ultimele lucruri pe care le-a mai văzut.
Moartea Fârțogului a stârnit vâlvă, iar pentru membrii familiei a venit ca o catastrofă: Giorgiache Sculida nu avea testament. Prin urmare - un sfert din avere mergea la cutia milei, iar restul la un epitrop, până la majoratul ultimului dintre copii, care urma să se producă peste un an. Zoe și unul dintre frații ei - au rămas în casa din București, sub tutelă.
Băieții mai mari, atinși de dorul călătoriilor, dar mai ales considerându-se datori să preia îndatoririle tatălui, au cerut niște bani, iar administratorul le-a dat 160 de taleri, cum îl obliga legea.
Cu acești bani au plecat la Constanța și de-acolo, pe mare spre Stambul, la fratele lor. Dar au avut ghinion: corabia lor s-a făcut zob și s-au înecat. Sau așa s-a răspândit zvonul. În opinia mea, doi tineri cu ceva bani, fără apărare și destul de smuciți, probabil c-au sfârșit-o în vreo piață de sclavi sau vânduți la galere.
Dar cea mai oropsită, între toți cei care depindeau în totalitate de doctor, a fost Elisabeta, desigur. Nu avea acces la lădița cu bunuri și nici nu mai putea să-și recupereze mica agoniseală. Cuferele, scatulca, toate bunurile care erau de drept ale doctorului, au fost trecute din mână în mână și notate cu grijă la catastif.
Tot ceea ce-i rămânea bietei Elisabeta, după ani lungi de servitoreală, erau cei 30 de taleri, pentru care avea o chitanță. Dar pentru asta trebuia să aștepte un an când Zoe devenea majoră, iar averea era împărțită între frați. Abia atunci ar fi putut să-și ceară banii, care oricum erau prea puțini ca să-și întemeieze o viață. Săracă, atinsă de boală și de vinovăția că Fârțogu murise supărat, poate din cauza ei, Elisabeta a luat drumul călugăriei.
Toată povestea se află consemnată în lungul proces de împărțire a moștenirii, din vara lui 1794. O parte din poveste o scrie însăși Elisabeta, în cererea ei, adresată direct domnitorului, prin care își revendică cei 30 de taleri. Bineînțeles peste tot pe doctor îl numește Fârțogu, încât mă gândesc că așa îl știa toată lumea.
Pe lista cu sumele datorate creditorilor și moștenitorilor se află și mențiunea că 30 de taleri au fost restituiți unei călugărițe, care deținea o chitanță.
