"Avem, deci, un roman care a plecat de la niște istorii cu iz fantastic și a ajuns la o viziune despre lume și viață care emoționează cel puțin tot atât cât pune pe gânduri. Viziune în care esența umană este ceva inefabil, care transcende spațiile și timpul, care se poate ameliora, dar se poate și înrăutăți în periplul ei. În același timp, o viziune despre moarte care nu poate lăsa indiferent niciun cititor. Finalul romanului reconfigurează tot textul, propunând o interpretare extrem de îndrăzneață pentru un fenomen contemporan.” (Serenela Ghițeanu, Revista 22)
https://www.youtube.com/watch?v=T-Ed8Gh1bK0
De vorbă cu Natașa Culea, la BOOKMEDIA, A7TV
„Capitolul „Roșcovii”, în care dispărutul Căpriceanu are un dialog de pomină cu roșcovii sălbatici, eterni, face astfel saltul de la romanul exotico-magico-realist la cel metafizic. Iar finalul romanului vine cu o surpriză de proporții. “ (Idem)
Cronica integral
Foșnetul cosmic al frunzelor de roșcovi
Serenela Ghiteanu \| 02.12.2020
În 2020, Doina Ruști ne propune volumul Paturi oculte, un roman metafizic tulburător și cu trimitere imprevizibilă la zilele noastre.
Îmi amintesc cum în urmă cu mulți ani, când mai exista emisiunea literară TV „Bouillon de culture”, a celebrului Bernard Pivot, pe canalul France 2, realizatorul spunea, cu un aer de vădită satisfacție, în fața vreunui scriitor că ultimul său roman „raconte une histoire!” (spune o poveste). Am văzut aceeași replică și același entuziasm, mai apoi, în emisiunea literară „Droits d’auteurs” a lui Frédéric Ferney, pe canalul La 5-ème, și în final în emisiunile literare ale lui Guillaume Durand, mult mai slabe decât ale predecesorilor săi. Era vorba despre reabilitarea „poveștii”, în fața romanelor nombriliste care acaparaseră piața literară din Franța. După o sumedenie de experimente literare, „povestea” își recucerea binemeritatul loc.
Doina Ruști este scriitoarea care, deși a debutat târziu, sau poate tocmai de aceea, a venit cu o serie de volume de proză (romane, în special, dar și proză scurtă), publicate la interval de un an-doi, dovedind că stăpânește de la început toate mijloacele narative la modul profesionist. Opera ei (a ajuns la al 12-lea volum) este realist-magică, în fiecare volum prevalând unul sau celălalt din aceste două aspecte. După Fantoma din moară, o poveste despre comunism bântuită de fantastic, și Lizoanca la 11 ani, o poveste tragică realistă, tripticul balcanic (Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric) a făcut-o inegalabilă în povestea de tip oriental, balcanic, roman istoric, fantastic și exotic în același timp.
În 2020, Doina Ruști ne propune romanul Paturi oculte, la Editura Litera, volum care deschide colecția Biblioteca de proză contemporană, condusă chiar de scriitoare.
Având pe copertă o hartă a unei zone din Bucureștiul vechi, romanul ne trimite imediat cu gândul la harta pe care autoarea ne-o furnizase la ultimul său roman, Homeric, a cărui acțiune se concentra în mahalaua Gorgani. De data asta, zona vizată cuprinde Universitatea, Teatrul Național, Biserica Rusă, Spitalul Colțea, strada Doamnei, strada Lipscani, Biserica Sf. Gheorghe (Nou), Piața Unirii. Scena cu care debutează romanul este una care îmbină straniul cu genul polițist: o tânără, Flori, se întinde pe un pat vechi, dintr-un apartament necunoscut, din blocurile de la Unirea, și retrăiește astfel tot felul de senzații ieșite din comun grație acelui pat, după care va fugi din locuință, la venirea ambulanței, pentru că în bucătăria apartamentului se găsește, într-o baltă de sânge, un tânăr, Lev, pe care ea îl cunoaște, dar despre care nu are habar cum a ajuns acolo și mai ales cine l-a înjunghiat.
Cititorii Doinei Ruști sunt deja obișnuiți ca în cărțile sale să găsească povești care se juxtapun sau se întretaie, în special în tripticul balcanic, povești care se luminează unele pe altele și care dau adâncime unei narațiuni cu mai multe „ramificații”. Face deja parte din stilul autoarei să țeasă istorii savuroase, exotice, pline de amănunte de epocă, însuflețite de umor.
Paturi oculte debutează, cum am văzut, cu o scenă de captatio benevolentiae foarte reușită. După care „coboară” în cotidian. Tânăra Flori, fată destul de mediocră din București, care locuiește cu un tată și mai mediocru, după ce au fost părăsiți de mama excentrică Magda, în favoarea lui Ramón, devine studentă la Litere, dar fără convingere. Ceea ce o scoate din mediocritate pe Flori este faptul că trăiește experiențe parasenzoriale în patul vechi al mătușii Lionica, din Valea Stanciului. Stând în pat, visează lucruri stranii, se simte plutind într-o pădure foșnitoare de roșcovi, iar la trezire, pe chipul ei apar schimbări benefice. Când moare mătușa, iar patul dispare, Flori începe să caute cu frenezie acel pat foarte vechi.
Patul face parte din cele 26 de paturi făcute din lemn de roșcovi sălbatici, pe la 1800, în București, de către un cuplu foarte fericit: machedonul Valache Cercel și Pipica (de la Olimpiada), fiică de zaraf și bijutier prosper. În păduricea de roșcovi a familiei, Valache vede o stafie, dar e calmat rapid, că ar fi stafia casei, care e protectoare. Primul pat e făcut chiar pentru ei: „Nopțile ca nopțile, dar nici ziua nu se mai despărțeau, erau doar ei și acest pat, care-i făcea continuu să se dorească.(…) Întotdeauna spre ziuă, după ore de frământări, răbufneau aromele lemnului, care-i făceau să adoarmă. Iar pe lângă parfum, Valache auzea și muzica frunzelor uneori, lucru pe care l-a ținut pentru sine”. Paturile făcute de ei se găsesc încă, risipite prin București, în anul 2020.
Povestea din prezent a lui Flori se împletește cu cea a pianistului Adrian Iosif, care posedă unul din paturile magice, apoi cu a librarului Lev (de la Levente), cu cea a Odilei, care îl iubise pe fizicianul nerecunoscut Căpriceanu, mort prematur. Incursiunea în trecut, la 1800, în viața lui Valache și a Pipicăi, prin intermediul unui manuscris, depășește rolul de a explica sursa paturilor magice. Dacă Pipica seamănă cu eroinele din tripticul balcanic, Valache e o figură de exilat bine adaptat la București, după ce a trecut prin multe primejdii. Frumusețea iubirii lor e însă parcă depășită de seducția exercitată de paturile fabricate de ei încă din timpul vieții lor!
Paturile din lemn de roșcov, pictate minuțios de Pipica, unele după comandă, altele după inspirația ei, traversează 200 de ani și adastă ba în depozitul Teatrului Național, ba în case particulare, sunt ba casate, ba vândute, iar magia lor nu e o închipuire a lui Flori, pentru că e atestată de o bătrână care apare brusc și dispare tot așa la înmormântarea mătușii Lionica. Ea spune că pentru patul Lionicii au plătit mulți ca să doarmă în el, pentru că și-au visat viitorul. Flori nu își visează viitorul, dar somnul ei în aceste paturi este un mijloc de transfigurare. Devine o variantă mai bună a ei înseși după ce doarme în ele. Paturile, care duc către o dumbravă de roșcovi, cu frunze care foșnesc amețitor, devin un fel de portal către lumea de dincolo. În felul acesta, poveștile de viață ale lui Flori, Iosif, Lev, Odile și Căpriceanu, care se generează unele pe altele, se desfac spre ceva mai amplu, invers păpușilor de tip Matrioșca, într-o poveste neașteptată și care duce narațiunea la un nivel superior.
De la o mică poveste ajungem la o mare poveste, care e chiar una despre întreaga omenire. În speță, despre misterul a ceea ce se află dincolo de moarte, despre posibilitatea existenței unor energii care păstrează esența persoanei decedate, conștiința ei, despre călătoriile acestei esențe umane prin cosmos. Plecând de la cotidianul bucureștean, lumea celor dispăruți ne este propusă, apoi, sub o formă metaforică și care are afinități cu multe teorii despre univers și transmigrarea sufletelor. Capitolul „Roșcovii”, în care dispărutul Căpriceanu are un dialog de pomină cu roșcovii sălbatici, eterni, face astfel saltul de la romanul exotico-magico-realist la cel metafizic. Iar finalul romanului vine cu o surpriză de proporții. (Pentru un cititor foarte atent, ea este anunțată dinainte).
Avem, deci, un roman care a plecat de la niște istorii cu iz fantastic și a ajuns la o viziune despre lume și viață care emoționează cel puțin tot atât cât pune pe gânduri. Viziune în care esența umană este ceva inefabil, care transcende spațiile și timpul, care se poate ameliora, dar se poate și înrăutăți în periplul ei. În același timp, o viziune despre moarte care nu poate lăsa indiferent niciun cititor. Finalul romanului reconfigurează tot textul, propunând o interpretare extrem de îndrăzneață pentru un fenomen contemporan.
Paturi oculte conține mai puțin exotic decât poveștile din tripticul balcanic, dar mai multe sensuri profunde despre umanitate și sensul vieții, pe care nu le enunță, ci le transpune în imagini poetice, le revelează după ce a creat o atmosferă în care aceste sensuri pot fi descifrate. Un roman metafizic tulburător și cu trimitere imprevizibilă la zilele noastre. //
Doina Ruști
Paturi oculte
Editura Litera, București, 2020, 288 pagini