Când un om se îndrăgostește de o clădire care s-a demolat, venerează o stradă pe care n-a văzut-o în viața lui ori chiar e obsedat de un parfum despre care știe doar de prin cărți, atunci acel om cu siguranță o să-i contaminez și pe alții. Poate e nebun. Poate e un fanatic. Oricum cam așa se naște tradiția și orgoliul c-ai avut strămoși demni de laudă.
Când am citit undeva că în București se afla un pod, numit al Cilibiului, primul impuls a fost să lărgesc povestea oricare ar fi ea, ceea ce am și făcut în Homeric, unde un episod se petrece la acest pod.
În unele istorii se zice că Cilibiul (frumușelul, stilatul) ar fi fost porecla stolnicului Constantin Cantacuzino (1639 –1716), considerat în mod unanim mintea luminată a Epocii Brâncovenești.
La tinerețe era distins dar chibzuit, nu făcea paradă de haine extravagante, deși se îmbrăca după moda italienească, deoarece își făcuse școala pe-acolo. Desigur, era plin de texte și de mofturi. Știa câteva limbi de circulație, se ocupa de politica externă a Valahiei. A înființat o tipografie, a instituit primele burse de studiu, a ridicat clădirile, numite azi în stil brâncovenesc. Și-a implicat fratele în chestii culturale și tot el l-a așezat în scaun pe Brâncoveanu - nepot și discipol. De asemenea, l-a dat jos.
Din păcate nu prea există portrete de-ale sale, cel mai cunoscut fiind cel de la Mânăstirea Horezu, postat mai sus. Dar aici era deja cam trecut. Așa că vă invit să vi-l imaginați tânăr (poate îl photoshopați, iar dacă reușiți, trimiteți-mi și mie o copie).
La tinerețe nu putea să fie decât cilibiu și cu siguranță foarte expresiv. Cantemir, care nu-l suporta, zice c-avea întotdeauna o față plină de uluire. Dar nici el nu l-a cunoscut la tinerețe. Stolnicul era deja un om matur, când s-au văzut prima oară.
În fața casei sale (aproximativ pe la Națiunile Unite, de azi) era un pod peste Dâmbovița, făcut pe cheltuiala stolnicului, așa încât este normal să-i fi purtat numele. Totuși, am niște îndoieli asupra legăturilor dintre numele podului și acest cărturar. De ce i-ar fi zis cineva înțeleptului stolnic “frumușelul” ori “spilcuitul”? Și-n limba turcă!
Iar ca să vă dați seama de unde-mi vin îndoielile, am să vă povestesc câteva lucruri citite pe vreme când mă documentam pentru roman. După experimentul făcut de Lagâri Hasan Çelebi (1633), la Istanbul, cunoscut ca omul-rachetă, un tip care a zburat experimental (folosind praf de pușcă), au apărut o serie de imitatori, unii dintre ei ajunși și la București, în anul 1666. Nu vă mai spun că numele lui Çelebi era invocat cu fiecare ocazie.
În acea vreme, spectacolele aveau loc exact acolo, pe Podul Cilibiului. Probabil că era impozant, având în vedere că stolnicul n-a făcut decât lucruri istorice. Nu știm nimic despre spectacolul turcilor zburători, pentru că nu s-a găsit nimeni să consemneze, în schimb, în același an, 1666, are loc o logodnă domnească, povestită pe larg.
Cu această ocazie s-a organizat un spectacol grandios, un eveniment de proporții aș zice cosmice, tot la acel pod. A fost un mega show cu actori și acrobați, descris amănunțit în Cronica Bălenilor. Iar de aici începe să crească și visul, acea fantezie îmbătătoare, care risipește orice regret. Căci de ce există nostalgia, dacă nu să înflorească tristețile?
La acest spectacol toată lumea bună a Bucureștiului a participat, întinzându-și corturile înspre Mihai Vodă. Adică, au venit pregătiți, cu tot confortul de-acasă, cu servitorime, cu chiolhanuri… Iar pe străzi se desfășurau jocuri, mai ales la acel pod, înalt ca o scenă. Evenimentele s-au întins pe mai multe zile.
Saltimbancii au umplut malurile Dâmboviței, făcând lucruri uimitoare, iar printre ei s-au aflat și câțiva imitatori ai omului rachetă. Plus un cilibiu, un pehlivan hindus, pe care cronicarul îl descrie cu entuziasm: era un bărbat iute, cu fața închisă la culoare, care știa să facă lucruri nemaivăzute. În primul rând a sărit peste 8 bivoli înșirați pe pod, făcând tumbe în aer. Apoi și-a legat părul de coada unui cal domnesc (prin urmare necunoscut lui) și-a pus pe cineva să-i dea bice, însă calul nu s-a urnit. Era hipnotizat, împietrit. În sfârșit putea să alerge pe un șal foarte lung și să treacă nevăzut printre brațele împletite ale oamenilor, lăsându-i pe bucureșteni cu gura căscată.
Nu cred că mai există în vreo cronică o descriere atât de amănunțită a unui spectacol din secolul al XVII-lea. Din acest motiv am încredere și în ecoul pe care l-a lăsat pehlivanul hindus. Dacă l-a determinat pe cronicar, care deh - consemna doar faptele istorice - să povestească numerele acelui acrobat uimitor, cu siguranță că și locuitorii orașului au fost marcați.
Nu mult după aceea, podul a început să se numească al Cilibiului.
Stolnicul avea pe-atunci 27 de ani, abia venise de la Adrianopol (de la școală) și se pregătea să plece anul următor la Padova, ca să-și desăvârșească studiile. Dacă era cilibiu? Normal că era. Dar prea puțină lume știa de existența lui pe atunci. Cum zice Ionescu-Gion, nu era decât un “boier modest dar foarte destept și foarte econom”.
În Adevărul
