Bâlciul n-a fost numai loc de distracție, ci și de refulări dintre cele mai josnice, între care cele care ațâță nevoile justițiare ale oricărei ființe. În mijlocul distracției, când bâlciul se umplea de lume, apăreau vătășeii, urlând în goarne, și oamenii stăpânirii, - de la aprodul care aducea veștile nasoale, la servitorii agiei și la gâde, provenit de cele mai multe ori dintre mataragiii domnești (ca și călăul Trancăi din Manuscrisul fanariot).
Despre condamnat se știa cu multă vreme înainte, fusese deja plimbat prin oraș, prin târgurile din jur, povestea lui era spusă de crainicii orașului, care stăteau cocoțați prin foișoare, cu câte o pâlnie în dreptul gurii, încât trecuse pe deasupra Bucureștiului, din foișor în foișor, de la crainic la crainic.
Cel mai falnic turn era la Curtea Domnească, astăzi Curtea Veche, un Turn-Roșu, din lemn de stejar, întărit la temelie cu piatră. Nu departe de el era Turnu-Verde și tot așa, pe la porți, pe la capetele podurilor - era câte un turn, culminând cu cel de la Colțea.
De departe cea mai gălăgioasă execuție de la Obor a fost a lui Staicu, paharnicul (prin cronicile muntenești, fiind scris și Staico), un tip întunecat și plin de ifose, care-a vrut totul.
Ne aflăm la finele secolului al XVII-lea, în timpul lui Brâncoveanu, însă povestea e începută încă dinainte, de pe vremea lui Șerban Cantacuzino.
Biografia lui Staicu este scrisă cam în toate istoriile valahe, din perspective diferite, cu amănunte mai mult sau mai puțin subiective.
Neam de slugă, fiul unui pârcălab, de la Curte, băgat pe sub pielea unui boier mare, apoi însurat cu fiica acestuia, Staicu a ajuns ajutor de vistier, cu posibilitatea de a-și băga mâinile până la coate. Dar el nu avea planuri vulgare. Era un om citit, îi plăcea să scrie scrisori. Unii ziceau că voia să fie domn, alții că doar vorbea să se afle în treabă, cum fac scriitorii. Având apucături cosmopolite și declarându-se adept al Bălenilor (opozanți tradiționali ai Cantacuzinilor), cumva l-a enervat pe Șerban Cantacuzino (despre care unii au scris că era psihopat) și-a fost surghiunit, după ce i s-a confiscat și averea.
Și unde putea să se ducă? Desigur în celelalte țări românești, prin Moldova și prin Ardeal, unde s-a înhăitat cu unii exact ca el, niște aventurieri cu ceva fapte de arme la activ, precum Preda Proroceanu, Preda Milcoveanu, Hațaghe, Iașcă Sârbu și alții.
Deși își făcuse nume rău, Brâncoveanu i-a ridicat surghiunul lui Staicu, chemându-l în țară, redându-i averea, deoarece considera că datoria unui creștin este să arate milă față de alții. Asta scrie în cronică, nici nu mai contează astăzi motivul real.
Staicu și derbedeii lui au enervat lumea în primul rând prin felul în care se îmbrăcau. Toți purtau haine nemțești, pe care un cronicar nu se sfiește să le numească nebunești, respectiv se încălțau cu cizme înalte, cu pinteni. Desigur, nu aveau chiar atât de mare tupeu încât să și le arate pe străzile Bucureștiului, ci le purtau pe sub anteriu. În plus, își ascundeau părul sub ișlic, plete lungi, legate la spate într-o coadă, exact ca nemții (pe vremea aia, austriecii, care voiau să intre în Valahia și să atace marginile Imperiului Otoman, erau numiți nemți cu coadă.)
Ei bine, Staicu avea destule la activ: era derbedeu, se îmbrăca europenește și uneltea să facă o înțelegere cu austriecii, cărora începuse să le trimită scrisori (v-am spus că-i plăcea să scrie).
Totul a culminat cu ideea lui Constantin Cantemir, de a-l da jos pe Brâncoveanu, pe motiv că e turcofil. Așa că Staicu și grupul lui au luat drumul Stambulului, ca boieri valahi, nemulțumiți de domn. Dar n-au putut să renunțe la hainele lor nebunești nici măcar în această situație care cerea gravitate, decență. Nu te duci în audiență cu țoale extravagante decât dacă-ți lipsește-o rotiță, chestie pe care se pare că Staicu n-o cunoștea.
Însărcinatul cu primirea reclamațiilor, un pașă cam țărănoi, a rămas cu gura căscată, iar minute în șir s-a uitat la Preda Proroceanu, care se pare că era cel mai falnic. Pașa era un turc uluit și curios, așa că s-a ridicat de pe divan și i-a poruncit acestui vlăjgan să-și scoată ișlicul. Toată slugărimea a făcut ochii mari. Sub căciula monumentală, Preda avea chică nemțească. Nu după mult au ieșit la iveală și cizmele cu pinteni și celelalte haine, ascunse sub anteriu.
Pașa a dat ordin, iar Staicu și ai lui au fost puși în obezi și duși cu o căruță ordinară, până la București.
Chiar de la sosire, Brâncoveanu le-a trimis un călău împopoțonat să-i întâmpine, cu alai, cu spectacol. Apoi i-a ținut luni multe, plimbându-i prin târguri. Pe falnicul Preda Proroceanu l-a trimis la Mânăstirea Snagov, unde sluga de încredere a lui Brâncoveanu, anume Ianache Văcărescu (decapitat după aceea, odată cu Brâncoveanu, la Stambul), ei bine, acest sfetnic loial l-a bătut pe Proroceanu până la leșin. Abia după aceea, când s-a putut ține pe picioare, a fost dus la Roșiorii de Vede, cu chica la vedere, și spânzurat în zi mare, de bâlci, a să se întipărească pentru totdeauna în memoria colectivă, că trădătorii poartă plete, legate în coadă.
Pe Staicu l-a ținut în închisoare, în cazne rafinate, ca să se-nvețe minte. Totuși, cronicile spun că Staicu nu și-a comentat niciodată păcatele, n-a făcut mărturisiri, n-a dat nume. Singurele lui cuvinte au fost cuminți: Sunt greșit și la mila Măriei Tale. Niște cuvinte care merită ținute minte, la caz de strâmtoare.
După ceva timp, când Staicu crezuse că-l va ierta, a fost dus în târg, la Obor.
Zi de bâlci, lume beată, femei excitate. Crainicii au anunțat în goarne spectacolul. Călăul își pusese pentru acea ocazie niște cizme cu pinteni și-o perucă din cârpe. Batjocorit, ținut cu ochii în soare, Staicu a stat legat de stâlp aproape jumătate de zi. Peste haine purta un fel de maieu, pe care o brodeză talentată scrisese cu mătase, în punct continuu: Cine-o face ca mine, ca mine să pățească. Evident, putea fi scuipat, putea fi lovit cu ouă clocite. Cine voia putea să-l înjure.
Apoi, pe la prânzul cel mare, în bâlci a început fierberea: grătarele sfârâiau, iar aerul trăsnea de țuci și de parfum ordinar. Spânzurătoarea, scrie Anonimul brâncovenesc, se afla în mijlocul târgului, la Obor, cam pe unde este astăzi intersecția Moșilor-Eminescu. Un stâlp gros, înălțat pe un podium. Pe-aproape se vedeau niște butoaie, cu vin diluat, trimise de la Palat, ca aibă lumea cu ce să se bucurie, dup-aceea.
Staicu a fost spânzurat în urletele de bucurie ale mulțumii și lăsat acolo până seara, ca să-l vadă poporul.
Apoi, cadavrul a mai fost expus și prin alte răscruci, în zilele următoare.
Ceilalți complotiști au fost aruncați în ocna de sare, ținuți acolo un an, apoi scoși prin mila lui Brâncoveanu și repuși în societate. Se înțelege, restul vieții - n-au mai ieșit din șalvari.
Ce-ar trebui să facem astăzi? Să-i scoatem din cărți pe pletoși sau pe Brâncoveanu? Oricum pletoșii au mai fost prigoniți și în alte epoci, chiar în timpul vieții mele, prin urmare nu m-aș mira s-o pățească din nou. Au fost scoase statuile unor personalități seculare, nu văd de ce n-ar fi șterși din cronici niște pletoși care s-au făcut de rușine. Eu cred că dacă se îmbrăcau omenește ar fi ajuns niște complotiști model, căci până la urmă, haina îl face pe om.
În afară de spânzurați, prin bâlciuri își făceau veacul și alți oameni demni de ținut minte, despre care voi povesti miercurea viitoare.
