Într-o pictură a lui Amedeo Preziosi (1816-1882), pe care o pun aici, ne este înfățișat un târg obișnuit, de Moși, la vremea cireșelor, după cum o dovedește vânzătorul ambulant din centrul tabloului. În jur - lucruri obișnuite, de la crucile de piatră, la vânzătorul de smântână, din stânga. Sper că observați cana cea mică, legată de putinei, măsură, dar și vasul din care gustau cei dornici să încerce marfa, fără grijă de COVID sau de altele.
Căruțele cu coviltir sunt un fel de rulote-tarabă, am zice azi, iar nu departe de ele, o femeie se remontează, dând pe gât un țoi de țuică, pe care a plătit o sumă infimă. Mocanca, însoțită de copil și de-o călugăriță, se uită după chilipiruri, la umbra pălăriei de pai.
Și, în sfârșit, călugărul! - cu umbreluță în culoarea piersicii rozulii, culoare pretențioasă, considerată extravagantă, denumită printr-un cuvânt din neogreacă, preluat la noi din turcă - pembé. Știm că acest cuvânt a intrat în limba română pe la 1845, după cum suține Mianda Cioba, într-un studiu doct, despre culori. Așa că putem să spunem fără grijă că umbrela călugărului era pembie.
Ghemuit cu eleganță, călugărul vinde icoane și alte portrete sau măcar face conversație cu o femeie, interesată de un portret. După felul în care femeia examinează lucrarea, dar și după elocvența întipărită pe figura călugărului ne dăm seama că el este negustorul, poate și pictorul. Ce căuta un călugăr la târg, cu portrete pictate (pe hârtie groasă, după toate aparențele, confecționată manual)? Unde și cum le pictase?
Viața călugărilor n-a fost niciodată ușoară. Să nu vi-l închipuiți stând în chilie și trăgând cu pensula prin vopsea! În general, la mânăstire ajungeau copiii abandonați, oamenii fără apărare, robii rămași fără stăpân, artiștii, peregrinii de vocație, pedepsiții sau cei care pe pregăteau pentru moarte.
În anul 1794, un fante din strada Lipscani, polițist de cartier (am zice azi, agent), a fost prins cu nevasta unui administrator de harem. Are loc un scandal răsunător, terminat la Palat, unde principele îl pedepsește pe amorez, trimițându-l pe termen nedeterminat la Mânăstirea Snagov, unde va fi obligat să se roage pentru iertarea păcatelor. Era un mod frecvent de-a ajunge călugăr. Probabil, a tras ceva acest bărbat, dar având în vedere că se învârtea prin cartierul Lipscani, a găsit el până la urmă o cale să scape de-acolo.
Tot pe-atunci, mai precis în ianuarie, 1794, un popă din Teleorman, împreună cu țârcovnicul său, intră în niște afaceri mărunte, cu niște precupeți, care urmau să le vândă câteva lucruri la târg. Dar un om al bisericii nu avea ce să caute la piață, înjosind cinul cu o activitate profană. Prin urmare, aflându-se povestea, popa și țârcovnicul sunt trimiși la Mânăstirea Cernica pentru doi ani, ca să se învețe minte. Probabil c-au trecut greu acei ani, și nici nu prea cred c-au mai încercat să scape de-acolo, având în vedere că nu voiau să-și supere șefii, sperând ca la un moment dat să-și recapete parohia.
Tot prin mânăstiri se ascundeau hoții, bărbații intrați în depresie, ca să nu mai vorbim despre marginalizați - mai ales acum, când am intrat în era lui Polițist adjectiv, mi-e greu să vorbesc despre ei.
Prin urmare, călugării aveau origini diverse. La mânăstirile mai sărace ori cu stareți indulgenți, mulți călugări plecau pe timpul zilei, bătând străzile, mai ales bâlciurile și locurile cu multe distracții. În București se ținea târg săptămânal, iar la fiecare sărbătoare din timpul verii se organizau bâlciuri, cu numeroase atracții. O trupă de actori francezi, tot pe la finele secolului al 18-lea, obținuse un permis ca să dea reprezentații prin toate târgurile, mai ales la marele bâlci de Sfânta Marie. Tot acolo puteai să vezi înghițitorii de săbii, oamenii care scuipau foc, femeia-maimuță, namile și pitici, puteai să guști țuici și lichioruri, să mănânci bunătăți, între care oușoarele dulci și gogoșile se aflau pe locul întâi. Prin urmare, de ce-ar fi ratat un călugăr o distracție atât de complexă? Uneori, când mânăstirea lor era strictă, plecau de tot, iar un călugăr ca acesta, găsea o gazdă miloasă, un grajd sau o livadă unde să înnopteze, iar ziua picta în marginea târgului și apoi frecventa bâlciurile. E posibil ca acest călugăr cu umbreluță să fie un călător, un artist dornic de aventură sau chiar un călugăr pe bune, trimis de superiori să vândă icoane. Deși prima variantă mi se pare mai realistă și-am să vă spun și de ce.
Pe la sfârșitul secolului al 18-lea, poetul Ienăchiță Văcărescu semnalează apariția unei noi pături sociale - călugării vagabonzi. Sincer, nu m-aș fi așteptat ca un poet libertin, cum a fost Ienăchiță, pe care l-am făcut personaj, zic eu pozitiv (în Zogru), să fie atât de încuiat încât să-i ceară lui vodă să adune de pe străzi toți călugării vagabonzi! Iar Moruzi chiar îl ascultă (în ciuda legăturilor galante pe care poetul le avea cu Prima Doamnă), dă un nizam, iar bieții călugări nu mai pot să iasă din mânăstiri fără o adeverință (chiar acesta este cuvântul din nizam) semnată de mitropolit. Deja mă simt înrudită cu acești aventurieri în sutană, ba chiar îmi vine să plâng, gândindu-mă că ei n-aveau internet să-și facă rost de permis oricând, ci cu multe zile pierdute prin curtea Mitropoliei, cu multe rugăminți și peșcheșuri, obțineau, poate, o hârțoagă de liberă trecere. Așa au apărut plastografii, specializați în adeverințe pentru călugări.
În tot cazul, vagabondajul monahal n-a încetat, dovadă și călugărul nostru, unul emancipat, artist și negustor de tablouri.
