Se apropie Sânzienele, sărbătorite în fiecare an pe 24 iunie. De altfel în jurul solstițiului de vară sunt mai multe sărbători, toate legate de venirea anotimpului cald. Pe 21 iunie este ziua cea mai lungă din an. Încă de la Rusalii încep distracțiile, reminiscențe ale unui lung festival. Atunci li se dă peste bot ultimilor nenorociți de demoni și tuturor bolilor. Universul s-a purificat, regele vegetației este pus pe tron, iar în stâlpul porții este înfipt un craniu de cal, să se știe. În continuare, vine solstițiul, care aduce cununile de sânziene/drăgaică (pe 24 iunie). Creștinismul a echivalat sărbătoarea cu Nașterea Botezătorului, iar pe 29 iunie se sărbătoresc Sfinții Petru și Pavel, adică apariția primelor fructe.
În această perioadă de exuberanță estivală mereu s-au ținut bâlciuri, târguri și alte distracții populare. În special bâlciurile de Sânziene/Drăgaică erau vestite pe vremuri.
Într-un sfârșit de iunie al anului 1837, Auguste Raffet, pictor, care avea puțin peste 30 de ani, ajunge la Giurgiu. Este membru al unei expediții științifice (ruso-franceze), respectiv are pe lângă el o sumă de aventurieri, de la oameni de știință, la soldați și la bucătari - desigur, toți amatori de distracții.
Și după cum se întâmpla prin Valahia, dau de-o mare petrecere, un bâlci sau cum am zice astăzi, o baie de oameni. Raffet scoate carnetul și face schițe, își pune șevaletul și amestecă vopselele. În acea memorabilă zi s-a născut arnăutul (postat de mine, data trecută), dar și un tablou amplu al bâlciului, o explozie de culoare, care la o primă aruncare de ochi, pare mai curând un tradițional târg de Drăgaică, decât festivalul Sf-lor Pentru și Paul, cum notează Raffet.
În tabloul acesta se întâmplă atât de multe, încât se poate scrie o epopee. Fetele au cununi de sânziene pe creștet, iar cele mai bogate, diademe sau calote brodate cu fir de aur, împodobite cu mărgele, paiete și galbeni. În prim-plan vedem o întâlnire, asistată discret, ceva important, judecând după încordarea din degetele fetei - mă refer la picioare. Și pentru c-am ajuns aici, simt nevoia să spun că lumea, deși acoperiră de galbeni și bijuterii scumpe, umbla desculță, în bună parte a anului, mai ales vara. Despre cultura desculților ar merita scris mai mult o voi face cu altă ocazie.
Întorcându-mă la cuplul din prim-planul tabloului, din felul în care se sprijină în baston, cred că și bărbatul era plin de emoții. Amândoi sunt eleganți: ea cu salbă și paftale, el cu chică, la modă, și cu cioc. E îmbrăcat de călătorie: pe umăr ține un șal foarte mare, luat nu doar ca podoabă, ci pentru că avea ceva de cumpărat, iar acea pânză vărgată urma să devină în scurt timp o boccea, pe care o va căra pe bățul din mâna stângă. Potcapul este din mătase verde-mlaștină, brodat pe margine cu fir galben.
Toți sunt îmbrăcați în hainele ăle bune, iar dintre ei îmi atrage atenția bărbatul cu bufanți, treisferturi, galbeni, care nu pare a fi localnic, îl vedeți bine că e încălțat și are carâmbi fini. Nu mă îndoiesc că moare de cald. După fes și după părul neglijent răscolit, dar mai ales după cureaua petrecută pe spate, care-i ține priponite câteva arme, ar putea fi negustor mărunt, poate un bucureștean, poate de prin Vidin. Lăutarii din dreapta caută mușterii, niște oameni dornici să plătească o horă.
Pe scenă sunt vedetele târgului, trei lăutari, pe care pictorul i-a făcut mai mari, ca să ne dăm seama că erau importanți. Tot așa, pus în evidență, este și bărbatul cu pălărie, vânzător de elixire, cu un stand improvizat în căruță, unde stă domnește și familia lui.
Târgul e plin de corturi, unele cu scenă, unde au loc alte reprezentații, de la cele de circ, la teatrul de marionete și la cântece care meritau plătite, cu versuri scrise de poeți mari, anonimi, măcinați în pulberea bâlciurilor.
Lumea dansează, iar puhoiul se întinde în sus, spre întrecerile sportive, spre stâlpul surprizelor, spre ospătării și spații dedicate bețivilor. Peste tot sunt corturi, care-i feresc de ochii lumii pe adevărații afaceriști, pe cartofori și pe amatorii de distracții mai deocheate. La fiecare cort fâlfâie steagul, semn distinctiv pentru cunoscători.
Dintr-un alt unghi, Raffet a pictat și latura intelectuală a târgului: o damă în țoale occidentale conversând cu niște ofițeri ruși, iar, mai la o parte, - un tip, așezat pe iarbă, pe lângă fete, le cântă din cobză.
Trebuie să fi fost distracție mare la acel bâlci, care se întindea până seara. De Sânziene încep dorințele, se manifestă aspirațiile carnale. Încă de cu noapte femeile plecă după sânziene, flori și zâne, care umplu lumea de parfumuri și de hormoni. Porțile cerului se deschid. Mircea Eliade coboară în Pădurea de la Băneasa, atât cât a mai rămas, iar în acea noapte de 23 spre 24 iunie îți visezi viitorul. A doua zi încep bâlciurile, culminând la amiază cu dansul Drăgaicei, îndrăcit, mistic, dans de femei travestite, care mie mi-aduce aminte de flautiștii nebuni, care se furișau în cetățile romane, travestiți, tot așa, pe la sfârșitul lui iunie.
Se apropie Sânzienele, iar noi, în timpul ăsta trăim cu lene resetarea generală a lumii, acceptând, obosiți, că ne întoarcem la bâlciuri și la picioarele goale.
