Doina
Ruști

Vremea clonelor voluntare. Un interviu în Jurnalul Național

Am avut o elevă foarte atașată de modelul meu intelectual, care n‑a putut să se despartă de model: vorbește ca mine, folosește aceleași ticuri verbale, același vocabular, scrie chiar cărți în stilul meu. Un timp m‑am considerat vinovată pentru asta, apăsată de eșecul meu didactic. Dar mi‑am dat seama că acest episod ilustrează foarte bine ceea ce s‑a petrecut în literatura ultimilor decenii. Trăim în epoca celei mai agresive crize de personalitate. Un interviu semnat de Oana Portase (2019-11-06)
Vremea clonelor voluntare. Un interviu în Jurnalul Național - Doina Ruști

Oana Portase: Noul dumneavoastră roman se numește Homeric. Bineînțeles că ne ducem cu gândul la epopeile lui Homer. E vreo legătură?

Doina Ruști: Există o legătură, dar să nu te gândești la stilul epopeic! Unul dintre personajele romanului găsește o floare presată în Iliada lui Homer. Iar floarea aceasta îi schimbă viață.

OP: De unde ideea, inspirația pentru acest roman?

DR: Totul pornește de la acest episod pe care l-am menționat. Uneori este suficient să găsești o petală între filele unei cărți vechi, pentru a se naște de-aici un roman. Se spune că prin smârcurile bucureștene, în timpuri vechi, ar fi crescut o floare foarte căutată de alchimiști. Vracii autohtoni erau încredințați că din mustul ei se putea face mult-căutata licoare a vieții, acel panaceu care a ocupat mințile de-a lungul istoriei. Buruiana pierdută de Ghilgameș. Iarba roșie din Codrii Vlăsiei. Au numit-o în multe feluri. S-au scris povești despre ea. Și există și un număr însemnat de superstiții care într-un anumit fel întăresc istoria acestei flori. Să n‐o miroși, că ești ca și mort. Să n‐o scoţi din rădăcină, că te umpli de păduchi. Cel mai bine e s‐o culegi după ploaie. Unii spun c-ar fi o plantă banală, care crește prin șanțuri, iar de mică ce e, nici nu-ți dai seama când a înflorit ori că de la ea se răspândește, spre seară, acea mireasmă care-ți aduce în suflet o tristețe enormă. Credința constantă a oamenilor în existența unei plante miraculoase a constituit unul dintre punctele de pornire pentru romanul Homeric.

OP: Romanul este magic, mistic și plin de iubire. Ce este iubirea pentru dumneavoastră? Și cum putem fi fericiți? De multe ori înseamnă mai mult durere și neîmplinire decât fericire.

DR: Când îți dorești ca cineva să te iubească, de fapt te întorci la acel unic impuls egoist, care în copilărie te făcea să-ți dorești o bicicletă sau să pui mâna pe jucăria altui copil ori să plângi pentru că ceilalți nu zâmbesc pentru tine, nu te văd, nu te adoră. Oamenii spun cuvinte mari despre dragoste, uitând că atașamentul (uneori instantaneu) față de o persoană are aceleași rădăcini, ca să mă exprim lacanian, ca dorințele mărunte ori ca aspirații înalte. Ești zăpăcit de întâlnirea cu cineva, dar în loc să zbori, tu, indiferent de educația pe care o ai, îți dorești să intri în sufletul acelei persoane, chiar dacă nu este deschisă decât acea ușă a umilinței, pe unde intră rudele sărace sau servitorii. Unii spun că această exacerbare vine din angoasa singurătății. Eu cred că este o consecință directă a grandomaniei, care zace în fiecare din noi. Când micul om dinăuntru se inflamează, vrea să fie văzut, adorat, să-și primească acea recunoaștere pe care crede c-o merită. Iar dintre toate aspirațiile, iubirea se află la îndemâna tuturor, fiind înscrisă atât în fișa socială, cât și în cea genetică.

Iubirea Despinei, personaj principal în Homeric, este punctul central al unei povești despre fericire și despre singurătatea acută, două stări specifice omului izolat prin accident social (dezrădăcinat, orfan, marginalizat etc.) În Bucureștiul unei epoci incerte, visul ei de iubire coboară în zonele obscure ale obsesiei. Iar de aici începe labirintul, care distruge speranțele ființei fără imaginație, căci acest păienjeniș este numai pentru aventurieri, pentru oamenii fantaști, înzestrați cu organul fericirii.

OP: În acest roman descoperim și un București magic. Ce relație aveți cu Bucureștiul? Pentru mine, recunosc, e un fel de dragoste cu năbădăi. Îl iubesc dar aș fugi cu prima ocazie.

Bucureștiul este teritoriul pe care l-am cucerit, pentru care am luptat ani grei. Am citit undeva că în amorul față de acest oraș ar avea prioritate băștinașii. Aș zice că importanța unui oraș este dată de energia pe care ai consumat-o pentru el, de numărul și intensitatea întâmplărilor care te leagă de el. Ani grei am făcut naveta la București, pe vremea dictaturii, apoi alți ani, numeroși și ei, am cheltuit timp, energie și vise ca sa-i înțeleg locuitorii și labirintul interior. Ca ținut pentru care am luptat, el devine cu mult mai prețios decât locul nașterii, pe care l-am primit fără efort. Este orașul pe care l-am ales.

Dar în Homeric nu dedic atât de mult loc orașului, cum am făcut-o în Manuscrisul fanariot. Cu toate că între filele cărții există o hartă, bazată pe un teritoriu real, romanul este scris în registru fantastic, iar povestea are prioritate.

DR: Cu ce rămânem după ce citim acest roman? Sau cu ce ați vrea să rămână cititorii?

În primul rând mi-ar plăcea să citească povestea și să rămână cu bucuria pe care am lăsat-o în fiecare cuvânt. Apoi, aș vrea să păstreze gustul pentru lucrurile aflate în umbră, mă refer la acele amănunte care nu-ți sar în ochi, dar care dau lumii adevărata savoare. Am vrut să scriu o carte despre “oaia neagră”, despre individul exclus, diferit, pedepsit de destin și mi s-a părut că o poveste de dragoste pune cel mai bine în evidență aceste poveri omenești. Dar în afară de toate astea, am ascuns în Homeric câte un mesaj pentru fiecare cititor. Mai ales pentru cei care, terminând romanul, vor simți dorința de a-l lua de la capăt.

OP: Doina Ruști înseamnă numai literatură? Spuneți-mi ceva mai puțin cunoscut de public despre dumneavoastră. Un secret.

DR: Îmi ceri să deschid sipetul și să eliberez una dintre acele întâmplări care sunt doar ale mele? O s-o considerăm o “jertfă”, care va consfinți întâlnirea noastră:)

Bunica mea paternă avea o soră pe nume Eleonora. Când am cunoscut-o, era deja în vârstă, o femeie mărunțică și excesiv de veselă încât întotdeauna m-am întrebat care erau motivele fericirii ei zilnice. Îmi plăcea mult această mătușă, alintată Lionica, dar mai cu seamă...

Citește mai mult în Jurnalul Național