Doina
Ruști

Final de roman

Iubesc finalurile complete care nu mă lasă cu ochii în soare. Îmi place să știu că scriitorul mă respectă și îmi spune povestea până la capăt, chiar dacă știu că nicio poveste nu are sfârșit. (2019-05-13)
Final de roman - Doina Ruști

Cum închei o poveste? Spui tot, cu onestitate? Lași finalul deschis oricăror interpretări, ca să-atragi atenția asupra modernității tale? Sau o faci pe șmecherul și închei cu o propoziție scurtă, oarecum simbolică, ca și cum le-ai da cititorilor o pălmiță peste bot, ca să păstreze distanța?

Oricum ar fi, sunt de părere că mai întâi rezolvi conflictul și pe urmă te dai în spectacol.

Dar ca să ai final, mai întâi trebuie să existe povestea! Din tensiunea ei, din așteptările cititorului, se naște finalul.

Iată câteva fraze de încheiere, care-au venit fără efort, descinse din meandrele încâlcite ale unui conflict derulat fără grabă.

Zogru

Din înaltul cerului ori din înaltul lumii lui, Zogru vedea în urmă un labirint de coridoare albe, care treceau dintr-un sânge într-altul, de la Pampu spre Mânăstirea Snagov, printr-o mie de Ioniță și de Iscru, de-a lungul timpului și împreună cu el. Era legat în continuare de acest drum întortocheat și strălucitor ca un neon aprins și se simțea fericit că îl are, că îl stăpânește și că face parte din ființa lui.

Și-atunci s-a luminat până-n adâncul creierului și-a înțeles subit că el este pulsul neștiut al lumii și fiorul morții.

Lizoanca

Își privi picioarele care alunecau ușor în pantofii cei noi, așteptând să se ridice lin, purtată pe deasupra porții, pe deasupra oamenilor, spre ochiul dulce al cerului. Singură, zburând peste capetele înfierbântate și doritoare ale lumii. Însă picioarele nu se mișcară. De sub manșeta pantalonilor coborî furnicător un fir de sânge, iar când ajunse în marginea pufoasă a pantofilor verzi, o amintire veche pluti alene pe sub streașina ochilor: umbra subțirică a unui gușter, șerpuind fără grijă printre tulpinile drepte și verzi ale porumbilor.

Logodnica

Am făcut pași mici spre biroul administrație și-am tastat parola, ca să intru pe Skype. Prin ferestră se vedeau niște frunze de bambus, iar pe stradă treceau în grupuri vietnamezii la muncă. Apelul meu se auzea ca un bâzâit de albină. Apoi, pe zăpada computerul, de la mii și mii de kilometri distanță s-a auzit un decklic.

Dar, iată și două finaluri scrise înainte de a începe romanul:

Fantoma din moară

Suferința lui Ion Nicolescu, răbufnită ca o lavă, se ridică la cer, printre măciuliile de porumb, albă și plutitoare, ca o fantomă. O vedea cum alunecă pe aleea pietruită, până la Sile, care continua să plângă ținându-se cu amândouă mâinile de ulucile gardului. Și apoi, ca un duh plutitor, se depărtă în același ritm, de fulg suflat, peste șoseaua înghețată, pe lângă femeile, nemișcate și ele, în aburii sfârșitului de toamnă. Dintre tufele de smochin, vedea cum sufletul lui disperat, încolțit și neputincios, devenit un balon de fiere, se furișează, lichid, prin geamul spart, între zidurile roșii, în pântecul încă viu al morii, pentru a se întâlni cu cealaltă parte a lui, fericită și caldă, care aștepta acolo de 40 de ani.

Iluminat de fulgerul morții, înțelese că toată nefericirea lui de acum va supraviețui, intactă, evadată din lumea stăpânită de Pavel, și că, pentru multă vreme, oamenii din Comoșteni o vor căuta și-o vor cinsti, ca pe un zeu.

Manuscrisul fanariot

Dedesubt, diacul se semnă, împodobindu-și numele cu ghirlande și săgeți, încât nimeni nu l-a putut descifra vreodată. Și pentru că în dimineața acelui februarie de bumbac avu intuiția că numele lui se va stinge, mai adăugă un rând, cu cerneala lui invizibilă, pe care abia niște ochi experți o putură citi, două sute de ani mai târziu. În finalul documentului scrie și azi : Eu, Tilu Băjescu, otrăvitorul dascălului Arghir.

Acest contract neobișnuit se păstră un timp în arhiva Doiceștilor, de unde ajunse la Academia Română. Manuscrisul arată așa :