În *Manuscrisul fanariot *am inserat o poveste despre Podul lui Lascăr, pornind
de la o istorie veche, petrecută pe la 1795.
Totul a pornit de la Lascăr, un nefer cu ambiții, care își împușcase palachida chiar pe piatra acestui pod. Femeia, care era o frumusețe cu șalvari de mătase, n-avea de gând să moară înecată, ci voia doar să scape de amantul gelos. Dar în ziua aia peste oraș plutea ghinionul. Neferul a scos pistolul și-a ochit pulpa, ridicată pe parapetul de un alb cenușiu. Mătasea șalvarilor s-a înroșit sub genunchi, iar câteva picături au murdărit artistic granitul.
Povestea nu s-a sfârșit aici, ci, ca toate poveștile bucu- reștene, a ajuns până în Dealul Mitropoliei, unde aștepta însuși mitropolitul, cu fața nemișcată sub potcapul de malteh, întins ca apa Lacului Plumbuita. Îngenuncheată la picioarele prelatului, împușcata, rămasă cu un singur picior, a fost de acord să-și ierte amantul. Preacuviosul, mâhnit de faptele ei, l-a căinat pe Lascăr în cuvinte alese, iar proaspăta șchioapă a primit 50 de ciomege pentru că-și stricase reputația, iubindu-se atât cu neferul, cât și cu bărbatul din cauza căruia rămăsese fără picior.
Impresionați de întâmplare, bucureștenii au schimbat pe loc numele istoric al podului, renunțând la Șerban-Vodă pentru Lascăr încornoratul, din marea lor compasiune pentru un om înșelat.
(Manuscrisul fanariot)
În textul publicat de V. A Urechia, personajul principal este un nefer, născut
în Serbia, intrat în slujba unui turc, venit cu afaceri prin București. Numele
acestui mercenar sârb era Stoian, iar pe iubita lui o chema Alexandra. Restul
l-am scris aici
Adevărul
