
Homeric seamănă cu toate romanele mele, dar în esență este o carte în registru fantastic, o scriere care, deși se mișcă printre parfumurile de epocă, nu este totuși de atmosferă, ci una cu subiect ferm, o ficțiune de mistere, în care întâlnirea dintre o femeie și un bărbat se află în centrul poveștii.
Iar aici trebuie să spun că am oroare de romanul istoric, monografic și stupid în multe privințe. Nici Manuscrisul fanariot și nici Mâța Vinerii nu merg în zona respectivă. Cu atât mai puțin Homeric, care mizează pe o structură schizoepică, în ideea că fluxul memoriei are întotdeauna un traseu aiuristic, de-a lungul căruia apar periodic niște căutători de comori.
Deși n-am respectat cronologia întâmplărilor, nici n-am făcut un puzzle. Povestea se desfășoară într-un timp larg, acolo unde doar detaliile conțin informații istorice. Este o noutate și aceasta, pentru că, deși mă întorc la secolul al XVIII-lea, datarea nu mai este punctul forte al romanului. Începe cu personajele
Mai mult în Suplimentul de Cultură