Cartea de luni
Și cum stăteam chircită lângă vechiul birou, am dat de-o carte subțirică, pătată și fără coperți, care intra direct în subiect. Chiar pe prima pagină care se păstrase, cineva povestea că, luându-și hainele cele mai bune, a urcat pe o corabie. Dar nici n-a ieșit bine în larg, și marinarii, care erau de fapt niște javre, i-au luat hainele și l-au legat bine, plănuind să-l vândă în primul port. Profitând de un moment bun, povestitorul, care deja începuse să-mi fie simpatic, și-a desfăcut legăturile și s-a lăsat binișor pe cârmă, în apele mării. Cum țărmul nu era departe, a luat-o înot, ascunzându-se într-o pădure de stejari. Dar nici marinarii nu erau chiar așa de tâmpiți. Cum l-au văzut ieșind din apă, au și pornit în căutarea lui. Acum eram și puțin curioasă dar mai ales mă temeam să nu-l prindă. Era clar că va scăpa, de vreme ce ajunsese să povestească, însă sunt prețuri și prețuri ale salvării. Cine s-ar mai bucura pentru un erou învingător, după ce a trecut prin atâtea nenorociri încât n-a mai rămas din el decât o cârpă bună de spălat vasele? Însă exact aici, când urmăritorii o luaseră după el, era o pată de tuș negru, sub care nu se mai vedea niciun cuvânt.
Am sucit cartea și pe cotorul ei, rămas întreg, am văzut un nume, pe care nu aveam să nu-l mai uit vreodată: Homer.
Doina Ruști
