Cartea de luni
Și cum stăteam chircită lângă vechiul birou, am dat de-o carte subțirică, pătată și fără coperți, care intra direct în subiect. Chiar pe prima pagină care se păstrase, cineva povestea că, luându-și hainele cele mai bune, a urcat pe o corabie. Dar nici n-a ieșit bine în larg, și marinarii, care erau de fapt niște javre, i-au luat hainele și l-au legat bine, plănuind să-l vândă în primul port. Profitând de un moment bun, povestitorul, care deja începuse să-mi fie simpatic, și-a desfăcut legăturile și s-a lăsat binișor pe cârmă, în apele mării. Cum țărmul nu era departe, a luat-o înot, ascunzându-se într-o pădure de stejari. Dar nici marinarii nu erau chiar așa de tâmpiți. Cum l-au văzut ieșind din apă, au și pornit în căutarea lui. Acum eram și puțin curioasă dar mai ales mă temeam să nu-l prindă. Era clar că va scăpa, de vreme ce ajunsese să povestească, însă sunt prețuri și prețuri ale salvării. Cine s-ar mai bucura pentru un erou învingător, după ce a trecut prin atâtea nenorociri încât n-a mai rămas din el decât o cârpă bună de spălat vasele? Însă exact aici, când urmăritorii o luaseră după el, era o pată de tuș negru, sub care nu se mai vedea niciun cuvânt.
Am sucit cartea și pe cotorul ei, rămas întreg, am văzut un nume, pe care nu aveam să-l mai uit vreodată: Homer.
Doina Ruști
