Pe cercul al șaptelea, aproape de fundul Iadului se află cămătarii, lăsați pe mâna monstrului Gerion, patronul corupției, un personaj cu față de om bun, dar cu trup de crocodil și cu o coadă unduioasă, capabilă să intre oriunde, legând și dezlegând lucrurile. Așa zice Dante. În realitatea medievală, cămătăria nu era o îndeletnicire onorabilă (nu este nici astăzi), dar nici nu era interzisă de vreo lege. Harpagon (a lui Molière) se dădea de viță nobilă, dar trăia pe ascuns de pe urma cămătăriei. De altfel, nici nu era o meserie, ci o anexă căci oamenii care împrumutau bani aveau și alte afaceri, erau negustori, care dispuneau de bani lichizi mai degrabă decât boierii.
În Bucureștiul de până în secolul al 18-lea, au existat și bancheri, dar și zarafi și negustori de încredere, cărora uneori oamenii le încredințau economiile spre păstrare ori la care mergeau ca să schimbe valută, să ia bani cu împrumut, plătind un comision baban. Exact ca acum.
Miercuri l-am ascultat pe Ion Caramitru vorbind despre Shylock, cămătarul din Neguțătorul din Veneția (Shakespeare).
Evreu, obligat să trăiască în ghetourile venețiene, dezavantajat social prin naștere, Shylock se află într-o stare permanentă de revoltă, iar când fiica îi fuge cu un creștin, luând și banii care constituiau baza cămătăriei lui, Shylock intră în criză. Primul om care îi cade în mână este un client, care nu-și poate plăti datoria la timp: Antonio. Acesta este un bărbat carismatic și de onoare, bun creștin, cu un dispreț declarat față de evrei, cu o furie civică împotriva cămătarilor și mai ales fără pic de considerație față de Shylock. El s-a învoit, sub semnătură, că în cazul unui întârzieri a plății, îi va da cămătarului dreptul să-i ia o livră de carne, de lângă inima sa. Shylock are acest contract și vrea ca el să fie onorat. Veneția e oripilată, lumea încearcă să-l înduplece, iar Antonio e gata să se umilească în fața cămătarului. Toată cetatea se află la picioarele sale. Insuși dogele se roagă de el, însă Shylock este de neînduplecat, a devenit un câine crâncen. Cum se poate sfârși o astfel de poveste, în care un om are legea de partea sa, și toată cetatea împotrivă? Mai contează legea în fața furiei generale? De cele mai multe ori - nu. Mai ales acolo unde există o antipatie generală față de o clică, de o breaslă, de o categorie umană, rasială, sexuală etc.
Niciodată iubiți, cămătarii sunt totuși produsul direct al datornicilor, mai precis al oamenilor care acceptă situația de client al unui cămătar. Deși mi se pare o situație mai josnică decât cămătăria, nimeni nu-i blamează pe datornici. Un îndatorat e un om la ananghie, pe câtă vreme, un cămătar e un tip venal. Mila creștină se îndreaptă întotdeauna spre omul care deși știa bine că n-o să-și poată plăti datoria, s-a împrumutat cu o maximă nesimțire. În timp ce cămătarul care și-a pierdut banii împrumutați nu este decât un nenorocit.
În Bucureștiul medieval, cămătarii erau oameni respectați. Chiar și Băltărețu care l-a lăsat pe marele boier Dudescu în sapă de lemn, a rămas menționat de istorici, ca negustor cinstit. Exista o uliță a zarafilor pe lângă Hanul cu Tei, unde lumea alerga la nevoie să schimbe talerii în arginți ori să împrumute o sumă oarecare. Uneori luau bani ca să-ți răscumpere o moșie, așa cum au făcut frații Stan și Vlad Hăroe, pe la anul 1657. Alteori dădeau o fugă la zarafi pentru nevoi mai mici și-și amanetau obiectele de preț. În tot Imperiul Otoman lucrurile funcționau la fel. Radu, poreclit Stridiagiul (vânzătorul de stridii), grec din Epir, a luat de la cămătari 400.000 de galbeni, cu o dobândă exorbitantă, ca să-și poată cumpăra tronul Valahiei. Și i-a plătit la timp punând biruri care-au cocoșat populația.
Prin clienții lor, poate iertați de datorii, poate șantajați, cămătarii aveau influență și în politică. A existat în secolul al 18-lea, știți, secolul ăla care-mi place mine, un zaraf pe care-l chema Petrache, amestecat în mai multe intrigi la Stambul. Se pare că i-a dat o mână de ajutor lui Moruzi să urce pe tron. Poate făcea parte din Frăția Sf Andrei. Sau poate că și-a negociat cumsecade răsplata.
Istoria măruntă menționează și zarafi perdanți, ca Răducanu din București, pe care nevasta l-a reclamat la Divan că nu mai avea mintea întreagă. O luase razna, nu mai avea grijă de avere și-ajunsese chiar să-și ierte datornicii. Prin urmare trebuia scos din drepturi, ceea ce s-a și întâmplat.
Printre bancherii Bucureștiului s-au numărat și oameni de încredere, ca Hagi Moscu ori Sachelarie, dar și zarafi respectabili, între care un anume Hagi Tudorake. Pe acesta l-am făcut personaj în Manuscrisul fanariot. Era un negustor foarte apreciat, cu prăvălie de lux în incinta hanului Colțea, unde se găseau mătăsuri și lucruri scumpe. El dădea bani cu împrumut, dar mai ales cunoștea valoarea oricărei monede și știa să facă schimburi valutare avantajoase. A rămas și-un portret al lui, pe care îl pun aici, și care ni-l arată ca pe un bărbat impresionant, elegant și aproape la fel de blând ca Gerion:)
Bineînțeles, zarafii erau oameni bogați și vanitoși, exact ca Shylock. În Arhondologia lui Sion este menționat un zaraf armean pe nume Bogdan Siminovici, care pe la 1847 și-a cumpărat cu 150 de galbeni, rangul de sluger.
Numai scriitorii i-au zugrăvit ca pe niște monștri și i-au “țintuit de urechi” (ca în romanul lui Filimon) ori au făcut să-i blameze toată cetatea ca în comedia shakespeariană.
În Adevărul
" În fața prăvăliei lui Tudorache, din Hanul Colțea, boiernașii făcură coadă o noapte întreagă, pentru că negustorul anunță ieftiniri cum nu mai pupase nimeni până atunci. Într-o altă prăvălie, femeile se păruiră pentru foiță de Lipsca și vopsea pentru unghii, iar testamentul unui cojocar umplu de întrebări târgul, deoarece omul își dăduse averea școlii de la Sf. Sava, în loc s-o lase Mitropoliei, cum se lăsa.” (Manuscrisul fanariot)
