Doina
Ruști

Avangarda

Orice scriitor face experimente, visând să fie în avangardă, cu toate că își dorește cu ardoare să fie clasic, să atingă acel punct al operei fără vârstă. Mâine mă întâlnesc cu Paul Cernat, exegetul avangardei și totodată un fervent apărător al valorilor tradiționale. Nici nu se putea mai bine de‑așa! Și ca să‑mi amintesc de timpurile trecute, când a început prietenia noastră, pun aici o fotografie veche: 2008, Cărturești Verona. Laura Vasiliu și cu mine ii sorbim vorbele. (2019-07-03)
Avangarda - Doina Ruști
videoplay

Cred că în romanul de debut am făcut cele mai multe tentative de-a ieși din epicul liniar. Omulețul roșu este și un fel de carte de vizită a potențialului meu de evaziune narativă. Aici apar povestioarele scurte (câte 7-10 povestiri de câteva fraze) care compun fragmentar o temă, o stare de lucruri, o emoție. Printre multele tehnici încercate se numără și un episod pe care mi-a plăcut mult să-l scriu: un scurt mesaj, scris cu cerneală roșie, ajunge într-un abis virtual, insinuându-se subtil, ca un șarpe, în coloana vertebrală a unui personaj, care evident se îndrăgostește, se însoară, se înmulțește, iar curând tot orașul din acel hău se umple de oameni care poartă pe șira spinări acel mesaj. În cele din urmă, după mai multe generații, unul dintre aceștia ajunge la marginea orașului, unde așteaptă destinatarul. Poveștile personajelor-vehicul intră într-o istorie, un fel de mini-saga, propulsată de pasiuni, de idealuri, fără să aibă habar că sunt purtătorii unui mesaj, foarte banal de altfel, pe care cineva îl așteaptă.

În Manuscrisul fanariot, printre multe altele, am încercat să dau o altă dimensiune hipotipozei, figură de retorică uitată azi, care presupune o aglomerație voită și dirijată de imagini vizuale, adeseori epitete. Maiorca este nehotărâtă, iar decizia pe care o ia până la urmă vine dintr-un fel de conspirație universală:

"Cu toate că vocea Trancăi, pentru totdeauna cuibărită în creier, o-ndemna să ia drumul spre Bozărie, ascultă vocea curții, care înnebunise. Dinspre bucătării, câteva oale scoase în fața ușii, pentru spălat, strigară spre ea să se grăbească. Apoi fâsâi îndemnul și din burta unui ibric, ceea ce declanșă vacarmul printre văsăria bucătăriei. De la glasul de tablă al polovecelor, până la plescăitul pedant de porțelanurilor ciocnite, toată bucătăria striga spre ea. În capul asaltat se spărseseră tăvi întregi de pahare, nu înainte de a țipa fiecare să se grăbească. Fata ieși săgeată pe poartă." (Manuscrisul fanariot)

Exhibiționismele, nonconformismul, în cele mai violente forme ale sale, se spune că țin de începuturi. În ceea ce mă privește, avangarda e un mod eficient de a mă menține, de a-mi “întineri” creativitatea. În alt roman, am înlocuit narațiunea unui personaj, proiectând-o din perspectiva ascultătorului, care este cameraman și vede lumea în secvențe scurte. El compensează astfel un gol în copilăria lui fără tată:

"Zi de mai, cu 50 de oameni veniți la cimitir, prietenii lor buni, rude, fiul nostru, auzi None ca prin vis, și prietena lui. Două frame-uri cu pantofi înnămoliți îi scânteiară sub pleoape. Pantofii de lac, ai celuilalt fiu, se adânciră progresiv în mocirla de pe marginea, gropii, în timp ce tocurile subțiri ale prietenei lui plescăiau periodic în clisă. Au fost anunțuri în ziar, evident, se auzi din nou vocea povestitoarei, am sunat-o și pe mama ta." (Mămica la două albăstrele)

Paul Cernat este unul dintre cei mai importanți exegeți ai mei, avem în multe privințe valori și gusturi comune, iar printre acestea se numără plăcerea actului avangardist și respectul pentru opera clasică. E un paradox “mic", pe care in seara aceasta o să-l trăim împreună, la Teatrul Național, discutând despre un personaj ilustrativ în sensul ăsta: Švejk.

La Librarium TNB