Petru Țincoca: Ați afirmat că Manuscrisul fanariot este iscat de „dorința de a scrie o carte fără atrocități”. Comparat (volumul) cu „Princepele” lui Eugen Barbu, dar mai ales că întâmplările se petrec (și) pe vremea domniei zănaticului Nicolae Mavrogheni, poate fi romanul scutit de umbra înfiorătorului?
Doina Ruști: Înfiorarea este inima ficțiunii. Îmi place să cred că n-am renunțat la ea. Romanul meu, Manuscrisul fanariot, are un subiect de dragoste, iar cadrul istoric este secolul al 18-lea, adică o perioadă bogată în evenimente și pitorească pentru omul de azi. Acestea sunt două dintre motivele care m-au îndreptat spre o construcție în care crimele, sclavia, umilințele de tot felul să cadă în planul secund. Mai precis, le-am edulcorat, nu atât după modelul lui Barbu, cât în consens cu literatura balcanică. Nu știu exact ce-a ieșit, dar, într-adevăr intenția mea a fost de-a lăsa în urmă temele romanului românesc actual. Mi s-a făcut dor de Cocoșul roșu al lui Bulatović, de simbolismul lui Pavić, de romanul istoric al lui Michel Folco, chiar de filmele franțuzești de capă și spadă. Și bineînțeles, de epoca fanariotă, pe nedrept taxată doar ca perioadă a maximei lăcomii și a jafurilor. N-am mers pe rețete și pe mituri înrădăcinate. Nu m-a interesat că Mavrogheni a aurit coarnele cerbilor, ci că a pus pe picioare prima unitate de pompieri, că era un strateg, preocupat să facă în Valahia o armată regulată. Tot așa, nu m-a interesat ce zic manualele de istorie despre Alecu Moruzi, anume că a făcut speculă cu cereale, îmbogățindu-se pe spinarea poporului român. Din punctul meu de vedere, a avut o sumă de calități: a instituit măsuri de stopare a ciumei, a ridicat școli, a adus cărți, a întreținut dorința de libertate. Când a urcat pe tronul Valahiei își făcuse un sigiliu cu cele trei steme, a Moldovei, a Transilvaniei și a Valahiei. Avea planuri. Era mason din ordinul Sf. Andrei. De la el aveam cele mai multe documente administrative, care dovedesc preocupare, viziune politică, grijă față de comunitate. Vreau să spun prin aceasta că istoria este cea pe care o scriem noi, iar ea este făcută de fapte bune și rele. A rămâne doar la cele din urmă este un păcat, iar a le repeta la nesfârșit este chiar diabolic.
PT: Mărginirea sau chiar interzicerea drepturilor descoperă supape civice sau, după caz, etnice. Aici, însă, e vorba de conformarea la obicei. Este abandon sau adaptare?
DR: În cazul personajului meu este vorba despre candoare. Leun este un adolescent care se lovește de o lege pentru care nu este pregătit. Cu toate că se află în orașul în care toate legile sunt ocolite, fentate ori modificate, el ia de bună această lege, exact cum fac tinerii drepți și morali. Or, se știe, aceste două calități costă scump. Pentru oricine, în orice epocă. Apoi, legea respectivă este una dintre rotițele care fac să funcționeze societatea de tip sclavagist. Situația robilor țigani nu poate fi judecată după canoanele actuale. Ea are multe fațete, e complexă și se bazează pe sute bune de ani de conviețuire, ceea ce a generat legi, scrise și nescrise. Leun nu vine din cosmos, ci din Balcani, unde în mare era valabil Codul lui Armenopol. Totuși, Bucureștiul își are și regulile lui, pe care se întemeiază conduita unui boier. Un boier velit nu-și eliberează, de exemplu, țiganii pe care i-a moștenit. Oricât de iluministe ar fi ideile lui, are conștiința unei caste și datorii față de ea. De aceea, o discuție despre țiganii robi și stăpânii lor nu poate fi purtată fără a cunoaște foarte bine mentalitatea epocii. Din acest motiv în romanul meu, Bucureștiul are mai multă importanță decât linia poveștii lui Leun.
PT: După cum (de)scrie Adrian Romila în Convorbiri literare, totul e cosmopolit în acest roman. Trebuie că documentarea a fost trudnică.
DR: Adrian Romilă se referă la atmosferă bucureșteană de la sfârșitul secolului al 18-lea, pe care m-am străduit s-o descriu cât mai exact, evident, bazându-mă pe documente, iar dintre acestea, cele particulare mi s-au părut și cele mai ofertante. În scrisori, testamente, contracte, pomelnice - se află mai multă informație decât în cărțile de istorie. De pildă, dacă citești lista de cheltuieli curente de la Curtea lui Moruzi, afli cum se îmbrăcau boierii, ce se mânca, ce cadouri oferea un domn. În urma unui furt, poliția întocmise un proces verbal, în care erau înșirate obiectele revendicare de păgubaș, iar între ele hainele ocupau un loc important. De pildă, la mare preț în lista respectivă erau niște pantaloni înflorați, purtați de obicei pe dedesubtul șalvarilor. Tot așa din pomelnice sau din contractele de muncă afli care erau numele și ocupațiile bucureștenilor din epoca fanariotă. Orașul era plin de greci, cei mai mulți armâni sau valși, numiți în mod curent greci, de turci, de sârbi (mercenari), albanezi, bulgari, evrei. Dar cu toate acestea, străinii (sudiții) erau puțini și identificați cu ușurință în cadrul comunității autohtone, formată din români și din țiganii lor - ca parte a averii. Dar, în lumea fanariotă cosmopolitismul nu era etnic, ci conferit de gusturi și atitudini. Boierii cunoșteau destul de bine viața occidentalilor. În listele lor de cumpărături regăsim nu doar bunătăți aduse din Imperiul Otoman, ci și delicatesele europene: ananas, vin spaniol, șampanie, mănuși de piele, șosete de mătase, comandate la Viena etc. De pildă, pe o listă de prețuri, am găsit mai multe tipuri de săpun, (iar ca o paranteză: cel de Creta era cel mai scump, iar cel turcesc - cel mai ieftin). Iluminismul românesc s-a derulat sub și cu ajutorul fanarioților. Viața omului simplu nu era cu mult diferită de-a oricărui european.
PT: Cu manele (în sens inițial), vicii și arghirofilie, cât se aseamănă Bucureștiul acelui sfârșit de veac cu cel contemporan?
DR: Seamănă prin curiozități și prin viteza vieții. Cât despre manele… La sfârșit de sec 18, când se petrece acțiunea din romanul meu, manelele erau doar pe la hanurile turcești. Boierii aveau tarafuri personale, iar lăutarii lor erau un fel de ziariști ai timpului, în sensul că duceau veștile bune prin tot orașul, cântate pe înțelesul tuturor, de cele mai multe ori fiind însoțiți de dansatori adhoc. Pe de altă parte, acele lucruri esențiale și românești au existat în toate timpurile: să caști gura admirativ pe la ușile altora și să-ți pară rău de pușcăriași - iată două lucruri cât se poate de românești. Dar să nu vă repeziți să spuneți că sunt rele! În adâncul lor se află o inimă ușoară cu două aripioare roz. Despre această candoare a neamului meu am încercat să scriu.
PT: Vă bănuiți că nu veți scrie un următor roman. Poate, totuși, căutați deja alte povești de care vă veți plictisi împărtășindu-le cu cititorii.
DR: Hai să vorbim peste câteva luni despre asta!
