Andreea Chebac: De ce o carte despre epoca fanariotă?
Doina Ruști: A fost vorba despre un interes personal pentru o epocă pe care noi la școală am învățat-o în anumiți termeni: că fanarioții erau răi, erau lacomi etc., așa că am vrut să mă conving cu ochii mei. Este, totuși, o perioadă lungă de 100 de ani în care se află germenii României moderne, dar, cu toate acestea, nu există niciun specialist în istoria perioadei fanariote. Și apoi, am o pasiune pentru secolul 18 în general, o pasiune care pornește din înrudirea mea cu omul foarte curios al acelor vremuri.
AC: Mă gândesc la cartea aceasta alături de Lizoanca și Mămica la două albăstrele care tratează subiecte sociale, de actualitate și destul de dure. Care este legătura dintre acest roman și celelalte? Să încercăm să găsim un fir roșu între ele sau să o privim ca pe un mic moment de plăcere și răsfăț?
DR: Și - și. Să-ți explic de ce: a fost vorba de o bucurie clară de a intra într-o epocă și mai ales de o dorință de a scrie o carte fără atrocități. Dar, în același timp, toate cărțile mele se leagă, e inevitabil, pentru că sunt același om. Și, deși e altă poveste, e tot aia: în fiecare carte vorbesc despre legătura dintre generații, despre legătura dintre copii și părinți, dintre strămoși și urmașii lor. Asta e o obsesie permanentă pentru că principiul vieții omenești este cel al lanțului care, dacă se rupe, se duce totul pe apa sâmbetei. Și mă enervează că e așa!
