Rep.: Manuscrisul fanariot?
D.R.: Exact așa s-a întîmplat și cu manuscrisul. De fapt, un nizam, prin care principele Moruzi poruncea Poliției să scotocească tot Bucureștiul pentru a-l găsi pe Leun, un valet fugit în miez de noapte. Nu era acuzat de nimic. Totuși, în urmărirea lui a pornit toată Agia. Era sfîrșit de secol al XVIII-lea. Același București, aproape aceiași oameni. Restul a devenit roman.
Rep.: Cum erau, de fapt, fanarioții?
D.R.: Buni! Niște bărbați care-și cumpărau cu greu un an-doi de fericire pe pămînturile Valahiei. Unii erau greci, alții vlași sau thessalieni din rasa veche, hrăniți cu zîrnă și licurici. Erau înnebuniți după balerine mecanice, iar în largile buzunare de sandal ascundeau cutii muzicale. Visau la Frankenstein. La baloanele zburătoare. Sorbeau afionul și sugeau narghileaua. Din fermenele lor samanii ieșeau aburi de moscos ori de cafea prăjită pe pat de susan.
