Cum ieși din Fiumicino, te izbește aerul tihnit al Romei. Nu e vorba despre o calitate demonstrată științific, ci despre un ozon întreținut de mii de suspine. Bineînțeles, din depărtări suflă marea și se alintă soarele, iar pe străzi sunt înfloriți trandafirii de mai. Hotelul Principessa Isabella e nu departe de Grădina Borghese, o clădire veche, cu ziduri groase și cu o mică terasă la fiecare cameră. A mea era împodobită cu leandri, ceea ce-o făcea să semene cu un patio, mai ales că dincolo de ea se ridicau misterioase zidurile altei clădiri. De-aici coboară Via Veneto, apărată de platani bătrâni. Luând-o la picior nici nu-ti dai seama când ajungi la Fontana di Trevi, unde m-am abținut să mai arunc vreun ban, nu de-alta, dar anul trecut am lăsat destule dorințe acolo.
Într-un cot al Tibrului (Tevere, de fapt) e Casa delle Letterature. Clădirea, deschisă spre Piazza del Orologio, nu e cine știe ce în comparație cu valoarea ei artistică. Înăuntru, într-o grădină interioară, zeci de tineri citesc, risipiți printre tufe, iar în sălile din jur se discută despre cărți.
La o astfel de întâlnire am ajuns și eu. Fundația Bellonci a invitat trei scriitori români: Mircea Cărtărescu, HR Patapievici și... eu (foto 1). Inițial am crezut că este o altă chestie formală, ca multe alte întâlniri, dar lucrurile s-au derulat în mod neașteptat. Cititorii, în bună parte elevi de la câteva licee din Roma, erau avizați, căci primiseră cărțile noastre cu două luni înainte. Așa că întrebările au fost punctuale, mai cu seamă că organizatorul era el însuși un om al cărților: Stefano Petrocchio. Un bărbat înalt, impunător prin bunăvoința față de interlocutor, generos și răbdător ca un domn din secolul trecut, mi-a plăcut de la prima frază. Treptat, s-au umplut și coridoarele, căci în afară de publicul prestabilit, au apărut și profesori, masteranzi, bursieri români, studenți de la Universitatea Sapienza, câțiva reprezentanți ai Accademiei di Romania, presă. Pentru mine, de departe cel mai surprinzător participant a fost Carlo Pulsoni, prestigios profesor de limbi romanice la Universitatea din Perugia, venit special să mă cunoască. Și încă regret că n-am apucat să-i spun cât de fericită m-a făcut. Povestirile stranii din Nostalgia lui Cărtărescu, viziunea lui Patapievici despre lumea lui Dante și aventurile lui Zogru au fost, în mare, subiectele discuției. Oana Boșca, de la Universitatea București, a făcut traducerea din și în italiană.
Dar o călătorie literară nu e niciodată doar un eveniment dintr-o sală plină ochi. Afară, pe străzile Romei (foto 2), pe lângă zidurile bătrâne, prin dughenele cu pereți atât de groși încât telefoanele își pierdeau semnalul, peste tot, de fapt, se întâmplă la nesfârșit acele mici evenimente care fac parte din orice călătorie, mai cu seamă dintr-una cu scop declarat.
Aproape la fel de importantă ca întâlnirea cu Stefano Petrocchio, a fost și prima noapte la Roma. Nu știu ce-au făcut ceilalți scriitori, eu m-am întâlnit cu Magda Nica, pictoriță și creatoare de bijuterii, care m-a dus în MoDerna, o trattoria boemă, frecventată de artisti, în special din zona filmului, unii dintre ei foarte cunoscuți, ca Woody Allen. Punctul de atracție al restauranutului este mâncarea personalizată. Bucătarul este, firește, un artist și... este român. Îl cheamă Liviu Dotcos. Mie mi-a făcut 16 feluri diferite, pachețele gen maki, cele mai multe vegetariene sau asezonate cu mușchi fraged de vițel, între care, desigur, rulourile din peștele-spadă mă exprimau cel mai bine. Dar nu mi-a gătit, așa, la o primă vedere, ci după o analiză începută încă de la prânz.
Platanii uriași, străzile întrerupte de trepte, piețele ca niște bule de aer și, bineînțeles, compania Elenei Postelnicu și a reportofonului ei, mi-au umplut cea de-a doua zi în Roma. Iar acum, privind în urmă, îmi apar imediat în minte zgomotele străzii, bărbații cu sacouri negre și vitrinele pline de cărțile lui Niccolò Ammaniti.
