Pentru Zogru lucrurile au fost și mai surprinzătoare. Căzuse pe pământul împietrit ca și când ar fi alunecat într-o prăpastie. Era vlăguit și în același timp învins de o scârbă grea. Ar fi vrut să fugă dar i se rupea sufletul de Pampu, pe care îl simțea pierdut pentru totdeauna. Când a început să iasă în aerul dimineții de mai, i se părea că e învăluit într-o pastă groasă și fierbinte, eliberat și gol, vlăguit și ușor. Nu știa atunci, dar a aflat cu trecerea timpului, că arăta ca o gelatină transparentă și întinsă, ca o peltea verde-argintată, care păstra încă fața tristă a lui Pampu. Stătea întipărit pe limba lăbărțată și gelatinoasă chipul lui, mare, parcă mai dilatat decât în realitate, conturat clar, ca-ntr-un tablou de Goya. Se simțea ca o pânză groasă și unduitoare, care se ridica lent, plutind deasupra corpului nemișcat, răstignit pe pământul lustruit al drumului.
Mai întâi l-a cuprins o jale imensă. Pampu zăcea mort, iar Zogru se simțea vinovat și incapabil să-și repare vina. Era fratele lui, era leagănul din care văzuse lumea, iar el -ucigașul care îi supsese vlaga și îi risipise viața. Nimic din ce-a mai trăit după aceea nu s-a mai putut compara cu legătura aceasta fierbinte și nimeni nu i-a mai arătat fața vieții așa cum i-o arătase Pampu. Era fratele, era el însuși, ucis înainte de a-și fi trăit viața. Se născuse în marginea Comoștenilor, pe când se numea Coteni, crescuse din mila spătarului, muncise din greu, iubise puțin și primise cu uluire intrarea lui Zogru în sângele lui.
În timp ce Zogru fâlfâia deasupra cadavrului, Ghighina privea și ea îngrozită vălul uriaș ca o frunză plutitoare, cu fața lui Pampu mișcându-se ca și când ar fi fost prinsă într-o picătură uriașă de ulei verzui. Nu mai văzuse pe nimeni murind și nu știa dacă să se apropie de corpul căzut în mijlocul drumului ori dacă să aștepte până ce chipul moale și umed s-ar fi evaporat. Nu-i fusese cu adevărat frică până ce limba transparentă nu se îndreptase spre ea. Plutea încet cu fața lui Pampu contorsionată de durere, iar Ghighina simțise că vine ca o amenințare.
Se urnise greu, apoi, din ce în ce mai ușor, fugise spre lac.
În lumina dimineții, mânăstirea strălucea în mijlocul lacului, albă, cu focurile arzând încă pe zidurile înalte. Podul, care mergea de la mal până în buza insulei, nu părea foarte lung, cel puțin nu din locul în care privea Ghighina. O luase într-un suflet spre el, tropăind pe podelele de stejar, legate bine cu funii din păr de capră. Era un pod suspendat care se legăna deasupra apei. Apoi podul devenise fără sfârșit.
Zogru plutea lent, mult prea lent, în urma fetei. Ar fi vrut s-o oprească, sa-i spună ceva, dar nu putea decât să alerge după ea, împins de o forță neștiută. Ghighina fugea cu sufletul la gură și repede, i se păruse lui Zogru, așa că din câțiva pași, ajunsese în poarta mănăstirii. Acum bătea nebunește, iar Zogru o vedea de departe, ca pe o siluetă mică și agitată, izbind cu pumnii poarta mânăstirii, țipând și trăgând din când în când de șnurul gros al tălăngii. De jur împrejurul lacului se ridicau înfrunziți copacii, iar printre coroanele lor se vedea cerul cețos al dimineții. Pe mal, la piciorul podului, între doi stejari tineri, stătea Talpă. Era încremenit, cu buzele albite și ochii holbați. Se ținea în șeaua calului, fără să-și simtă picioarele, cu privirea cusută de chipul lățit și presat pe fâșia untoasă și transparentă.
Zogru aluneca unduindu-se, ca o eșarfă purtată de vânt și înregistra cu nepăsare lumea de dedesubtul său. Erau toate cum le știa și din toate acestea se simțea exclus. Îl văzuse pe Talpă înlemnit, iar în adâncul lacului vedea un somn uriaș adormit la adăpostul unei pietre, în mâlul pufos. Îl vedea apoi pe Hrisofan, mutul, alergând cu pași mărunței spre chilia părintelui Damaschin, apoi împreună cu acesta, fugind spre poarta mare. Din urma lor veneau alți doi călugări mai tineri, cu un felinar cu feștilă și ceară.
Unul dintre călugării cei tineri a urcat încetișor pe scara porții până la ferestruică, de unde, văzând-o pe fată, i-a făcut semn să spună mai tare. Ea vorbea repede și i se pusese un nod în gât, părinte părinte, sunt fata spătarului Gongea din Coteni și sunt urmărită, uită-te acolo, da, acolo, deasupra cum fâlfâie ce-o fi aia peste podul mânăstirii. Călugărul încremenise și el cu ochii la mișcarea alb-întunecată, fără să-și dea seama ce este, apoi ea spusese repede, că e fată de boier și cere găzduire de-o noapte, până ce vine tătâne-său s-o ia. Părintele Damaschin i-a făcut semn mutului să deschidă poarta mare de platan. Ghighina s-a strecurat înăuntru, tocmai când Zogru ajunsese lângă ea.
Spre surprinderea lui, poarta s-a închis chiar când să treacă pragul. Iar ceea ce i s-a întâmplat atunci a fost cu totul imprevizibil. Zogru a atins lemnul neted iar acesta l-a sorbit dintr-o singură suflare. S-a trezit prins de poarta uriașă, făcut afiș, lipit de lemnul care îi sugea puterile și viața. Își simțea corpul ca și când ar mai fi fost corpul lui Pampu, înțepat de mii ce ace, tras în fibra lemnului și imobilizat. Vedea în continuare podul, pădurea și pe Talpă încremenit între copaci. Era prizonier pe ușa mânăstirii, pedepsit pentru moartea lui Pampu. Condamnat la moarte lentă.
Amintirea aceasta îi usucă mintea. A fost ca o pedeapsă care chiar și acum când își aduce aminte i se mai pare fără sfârșit. Tocmai lui, care a trecut peste strânsoarea timpului fără să se uite în urmă, perioada din ușă i-a mâncat sufletul, speranțele și simțea cum i se scurge viața fără să se fi folosit de ea. Deși nu stătuse mai mult de 50 de ani. Dar fuseseră niște ani groaznici. Și mai pierduse încă pe-atât ca să afle ce i se întâmplase.
Iar într-o altă noapte de mai, descoperise că doar lemnul platanului are putere asupra lui și îi poate suge viața. Atunci însă, la primul contact, fusese crunt. Și avea impresia că a murit odată cu Pampu.
Privea invariabil lacul, pădurea, cerul și lumea bulucită în fața porților mânăstirești pe care apăruse din senin icoana făcătoare de minuni.
În primele zile, imediat după ce un călugăr tânăr dăduse cu ochii de Zogru, ținuseră slujbe și sfințiseră poarta albicioasă în carnea căreia părea întipărită imaginea strălucitoare a lui Pampu, înconjurată de un halo verzui, de o lumină stinsă și iradiantă. Figura lui, ușor mirată, ușor nedumerită, semăna cu a unui om luat prin surprindere. Un om care părea să se uite peste umăr. Își ținea mâinile pe lângă trup, cu palmele întinse, cum încercase să împingă sugativa lemnului. Hainele albe, murdare și mototolite, păreau acum un singur veșmânt care se răsucea pe corpul întors puțin spre stânga.
Apoi începuse pelerinajul. Se dusese repede vestea despre icoana miraculoasă și oamenii începuseră să vină, mai întâi în cete mici, apoi în convoaie lungi. Veneau din satele vecine, de la Târgoviște ori chiar din cetățile Transilvaniei. Erau oameni de toate soiurile, care veneau și cădeau în genunchi în fața lui, cerând îndurare, sănătate și viață lungă, și care îl priveau cu venerație adâncă. Călugării au ridicat cu timpul un altar pentru flori, pe care ardeau continuu lumânări din ceară curată. Iar în dreapta porții l-au îngropat pe Pampu, făcându-i mormânt înalt, pecetluit cu piatră, pe care i-au săpat numele.
Ghighina povestise despre moartea lui Pampu, apoi un bărbat bătuse în poarta mânăstirii, ca să anunțe că e un om mort pe malul lacului. Din aproape în aproape călugării descoperiseră că pe ușa mânăstirii lor era zugrăvit portretul lui Pampu, cu părul negru, cu fața senină și buzele pregătite să vorbească. Până și opincile erau aceleași, legate cu șnururi colorate.
La început, părintele Damaschin spusese că spiritul de om curat al lui Pampu se ridicase până la oameni, prin voința lui Iisus. Apoi, oamenii începuseră să creadă că însuși Mântuitorul se afla coborât în ființa plăpândă de om, venit să mai moară și să mai învieze o dată.
Pentru Ghighina, Pampu era Duhul Sfânt pe care nu-l cunoscuse. Ea uitase necazurile și frica de a se întoarce acasă și trimisese vorbă spătarului, care înhămase caii la trăsură și venise la mânăstire împreună cu primii pelerini. Îngenunchease și el smerit și uluit în fața icoanei, rugându-se de iertare, copleșit de gândul că nu-L cunoscuse. Se gândea acum la Pampu ca la un sfânt față de care se simțea vinovat de moarte, ca față de un fiu abandonat.
