Un pelerin prin sânge muritor
Prefață la ed. 2022 de Raluca Andreescu
Se poate spune că germenele vampirismului își are originea în Europa de Est. Totuși, în literatura română imaginea vampirului aproape că lipsește. Romanul Zogru, al Doinei Ruști, răspunde într-un fel acestei absențe.
Apărut în 2006, reeditat și tradus în mai multe limbi (franceză, spaniolă, italiană, bulgară, maghiară), romanul a fost elogiat în toate țările în care a fost tradus. La apariție a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor (Asociația Scriitorilor din București).
Doina Ruști creează aici o adaptare locală a vampirului, invizibil în cea mai mare parte, condus de intenții umane, comic, răbdător, curios și hotărât să ajute gazdele pe care le locuiește de-a lungul veacurilor. Zogru nu seamănă deloc cu vampirii standardizați, nici nu este întruchiparea frumuseții sau a eleganței cosmopolite, ci pare a fi o creatură ciudată, verde-gelatinoasă, cu o coadă foarte lungă și subțire și un corp plat, cu mișcări rapide, asemănătoare fluturelui. Această creatură intră în corpul victimelor sale prin gât, unde lasă două urme roșii, două mici înțepături. Ceea ce este, de asemenea, special și diferit la el este că, în opoziție cu cei mai notorii vampiri din ficțiunea occidentală, este inițial fără chip. Totuși, după moartea primei sale gazde, va purta mereu (la propriu) chipul acestuia din urmă imprimat pe trup: ca să se știe unde, când și cu cine a început totul. Într-un fel, acesta este corespondentul episodului din majoritatea ficțiunilor cu vampiri, în care (anti)eroul vampir explică cine l-a transformat.
Când trăiește în interiorul cuiva, Zogru câștigă controlul asupra gândurilor și acțiunilor sale, transformând acea persoană într-o ființă cu impulsuri puternice și reacții rapide. Din păcate, Zogru aduce victimelor sale infertilitate – poate o abordare parodică a sexualității vampirilor –, iar după patruzeci de zile de locuire continuă, gazdele sale mor. În acest sens, Zogru este construit ca strigoiul din folclorul românesc, care se întoarce din mormânt pentru a se hrăni cu membrii familiei rămași în viață. Dar, în esență, este un vampir neobișnuit nu doar datorită aspectului său, ci și datorită sensibilității și dorinței sale de a ajuta ființele umane pe care le ia în stăpânire.
Ca mulți vampiri care au apărut în a doua jumătate a secolului XX, Zogru poartă valori umane de-a lungul veacurilor, demonstrând că virtutea este infinită și absolută. El acționează pentru binele comunității și al persoanei pe care o locuiește, pedepsește pe cei care au greșit și protejează binele. Călătorește dintr-un corp în altul, în încercarea de a atinge un echilibru moral în comunitate, de-a lungul istoriei și al timpului. Spre sfârșitul romanului, Zogru pare pe deplin conștient de poziția sa de paznic invizibil al lumii. Mai mult, împuternicit de dorința sa de a acționa spre binele general, nu se poate împăca cu ideea că e forțat să provoace moartea și își face procese de conștiință.
În timp ce vampirii sunt renumiți pentru libertatea de a călători, de a cunoaște lumea, acesta este o versiune casnică, limitată și restrânsă la un spațiu geografic clar definit ori se trezește „prins” în mod ironic în poarta de platan a unei mănăstiri.
Deși profund legat de pământul românesc, vampirul își dorește totuși capacitatea de a călători, de a vedea lumea pe care o trăiește doar prin cărți sau filme. Dorința lui de libertate, care este caracteristică vampirului cosmopolit din recentul gotic occidental, este contracarată doar de afecțiunea sa profundă pentru pământul natal.
În interiorul unor persoane, într-un spațiu limitat, Zogru se simte uneori ca într-o capcană.
Atât în folclor, cât și în literatura modernă, existența vampirului generează un sentiment de identitate comunitară, permițând continuitate istorică și legături neîntrerupte cu trecutul.
În folclor, figura gotică este de obicei un strămoș strigoi care încearcă să mențină relații cu rudele în viață. În modernitate, vampirul simbolizează prezența în prezent a trecutului-strigoi.
Vampirul Doinei Ruști ia în stăpânire diverși oameni, inițial din România medievală, din timpul domniei lui Vlad Dracul. Apoi îi urmărește pe descendenții a doi dintre cei cunoscuți în prima parte a vieții sale, Ioniță Bubosu și Iscru, ajungând la o Românie comunistă și postcomunistă, contemporană. Pelerinajul său de la o gazdă la alta, timp de secole, permite o recreare vie a istoriei naționale, cu episoade care-l limitează ironic sau comic. Călătoria lui Zogru în timp servește bine scopului de a demonta miturile patriarhale, inclusiv pe cel al vampirului malefic, al spiritului răzbunător al lui Vlad Țepeș și al amenințătorului Om Negru, printre altele.
Unul dintre cele mai ilare episoade din roman este construit în jurul credinței că spectrul lui Vlad Țepeș bântuie locul în care se presupune c-a fost înmormântat - mănăstirea Snagov. Aparent, oamenii au atribuit întotdeauna evenimente ciudate și inexplicabile spiritului fostului domnitor valah. Romanul, însă, oferă noi explicații posibile pentru ceea ce a fost considerat supranatural de-a lungul veacurilor. Conform istoriei trăite de Zogru, nu fostul domnitor crud a fost cel care a provocat întâmplările ciudate, ci călugărul Dionisie, distrat și nepăsător. Prins în porțile mănăstirii, Zogru este martor la mai multe incidente, provocate de călugăr, atribuite în mod greșit fantomei domnitorului. Dionisie uită să încuie porțile și vântul le închide violent, trezind întreaga mănăstire și făcându-i pe călugări să creadă că Dracula caută răzbunare. Un episod similar îl prezintă pe Dionisie lăsând în urmă o unealtă care va produce un vacarm. Incidentele culminează cu un mare incendiu în care mănăstirea e mistuită din temelii, ceea ce va convinge pentru totdeauna că într-adevăr spiritul plin de răutate și-a luat partea.
Totuși, există o fantomă a lui Vlad Dracul, care bântuie locul, dar numai pentru a rătăci și a aduce lui Zogru vești și ultimele bârfe.
Un alt mit discreditat este cel al amenințătorului și viciosului Om Negru, cunoscut drept „fantoma din Balta Icoanei” și considerat responsabil pentru ciumă, care s-a răspândit rapid în jurul Bucureștiului pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Oamenii se tem de apariția care plutește deasupra apelor și sunt și mai deconcertați de plânsul răspândit în jur. Dar când Zogru merge să investigheze, se dovedește că amenințătorul Omul Negru nu era decât un copil rătăcit.
Călătoriile lui Zogru din secolul al XV-lea până în timpurile noastre oferă o privire de ansamblu asupra istoriei naționale, cu accent pe medievalitate, iluminism, comunism și post-comunism, în centrul acțiunii aflându-se mereu descendenții celor două personaje pe care Zogru le urmărește.
Pelerinajul său prin sângele muritor stimulează apariția unei imagini coerente despre trecutul național, răsturnând în același timp diverse mituri. Zogru intră în conștiința și în inconștientul colectiv și devine complice la lașitatea, trădarea, remușcarea, pasivitatea și așteptarea fără scop, la abnegația și la angajamentul necondiționat - devenite de-a lungul romanului caracteristici naționale. În acest sens, după cum s-a observat, romanul exprimă o conștiință critică și un tip de fantastic național. S-a susținut chiar că romanul Doinei Ruști poate fi de fapt despre românitate și balcanism, având în vedere insistența asupra descrierilor perioadei medievale, relatarea realistă a comunităților rurale și a vieții rustice, includerea printre personaje a unor domnitorii români, ori referirile la evenimente istorice. Dar consider mai degrabă, că pelerinajul lui Zogru poate e construit în jurul ideii că adevăratul rău din lume nu este generat de creaturi supranaturale, ci de ființe umane, aparent inofensive. În epoca medievală nu numai ciuma și bolile necunoscute provocau moarte și suferință, ci și conducătorii cruzi ori subordonații lor. Mai târziu în roman, figura sumbră posedă simbolic și o dimensiune ideologică sau politică, oroarea din jurul imaginii vampirului fiind dublată de întunecata eră comunistă. Tonul romanului rămâne însă constant optimist. Zogru se află într-o poziție dificilă când încearcă să influențeze oamenii din vremuri totalitare. Nu numai că rămâne captiv în corpul unui nomenclaturist, dar pare incapabil să pătrundă în mintea gazdei lui. Atât de criptate erau gândurile oamenilor încât îi este greu să le descifreze.
Împreună cu secolul al XV-lea, România comunistă constituie punctul central al călătoriei lui Zogru prin lume. Obținem o imagine prin ochii lui. Creatura este martoră și experimentează, împreună cu cei în care locuiește, foamea, ura, trădarea, suferința, disperarea, corupția, mizeria și murdăria. Controlând mintea individului, Zogru reușește să schimbe câteva lucruri și să îi concedieze pe unii dintre cei implicați. Situația nu durează însă, deoarece în vremurile comuniste orice reformă este obligată să degenereze. Cei concediați sunt în curând înlocuiți cu alții, la fel de corupți. Persoanele concediate reușesc să se strecoare din nou în structurile statului, în instituțiile culturale sau în lumea academică.
Ultimul descendent al lui Ioniță Bubosu urmează traseul strămoșilor săi. Este un scriitor de mâna a doua, cu mare succes la femei, în ciuda grosolăniei și a aroganței sale. Scrierile lui abundă în perversități și violențe îndreptate către femei și copii. Desigur, ocupă postul de cercetător într-un institut de cultură afiliat Academiei Române, iar cel mai recent proiect al său se leagă în mod ironic de Vlad Țepeș, ale cărui rămășițe pretinde că le-a găsit.
Asemenea lumii balcanice care i-a dat naștere Zogru-ul Doinei Ruști trăiește la granița dintre mitul tradițional est-european și cultura populară occidentală, pe care o parodiază și o întărește în același timp. Vampirul neobișnuit este inocent în abordarea vieții, a oamenilor și a situațiilor. El este uimit de ura și de corupția care trăiesc în spațiile pe care le locuiește și consternat că e nevoit să ucidă. Zogru nu este un observator din exterior, ci un martor ocular intern, hiperactiv, cufundat în istoria națională și profund legat de originile sale. Aparent o personalitate atipică și complicată, rămâne totuși o efigie autohtonă, legat fiind de sângele și de teritoriul cu care se identifică.
Raluca Andreescu
