Am crezut inițial că făcea parte dintr-o familie sus-pusă, poate niște oameni distinși care se trăgeau din prinți străvechi ori măcar din cine știe ce înalți funcționari, genul de indivizi care călătoresc mult, locuiesc prin case mari, pline de cărți și de lucruri frumoase. Cei din familii de-astea îți sar în ochi nu pentru că ar fi îmbrăcați mai luxos, ci pentru felul îngăduitor în care-ți vorbesc. Se uită la tine, zâmbind, gata să-ți intre în voie și, cu toate astea, te simți ca și cum ți s-a făcut o favoare. El era un astfel de tip, luminat de acea clemență interioară, care te preface pe loc într-o pisică prinsă de ploaie.
În dimineața de aprilie, mi-l amintesc, stătea înfipt lângă chioșc, destul de înalt pentru vârsta lui, poate și din cauza sacoului, care-i ridica umerii.
— Ce faceți acolo? ne-a întrebat el, cu o voce încântătoare. Nu cumva vorbiți despre Bila de Aur?
Într-un prim moment n-a răspuns nimeni. Eram derutați. Înțelegeam la ce se referă, cu toate că nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună așa. Dincolo de râu se vedea, într-adevăr, o minge strălucitoare, era acolo de dinainte de venirea noastră, mare și tot atât de misterioasă cum e Luna. Nu cred că cineva își pusese prea multe întrebări despre ea. Era acolo și gata. Totuși, în dimineața cu pricina, remarcasem că acel glob își schimbase oarecum nuanța: acum bătea într-un auriu-violet, ca și cum cineva ar fi suflat peste el o boare subțire, de liliac.
— Au vopsit-o ieri, ne-a lămurit el, cu aceeași voce jovială.
Părea de la sine înțeles că toate mingile aurii pot fi vopsite.
O tăcere lungă și incomodă a crescut de la el până în creierul nostru. Și ce-am fi putut să spunem, când până atunci singurul lucru vopsit pe care-l știam era chioșcul. Cati îl vopsea periodic – fusese mov, apoi galben, iar de câteva săptămâni era alb.
Toți ochii stăteau pe noul venit, care mi se părea cea mai enigmatică ființă din câte văzusem, iar Vio rămăsese, cum se zice, cu gura căscată de uluire. Dar și ceilalți, mai ales fetele, se uitau la el cum nu mai priviseră pe nimeni, cu o admirație evidentă. Își dăduse seama, dar, în ciuda avantajului, nu era îngâmfat. Cred și eu: când ești popular, îți dă mâna s-o faci pe modestul! Și avea și ceva, un fel de luminiță în ochi, care te făcea să-l iubești. Iar în momentul de uimire care ne încălzise pe toți, ne-a spus cum îl cheamă.
— Platanos.
În mod normal am fi râs, nu doar că suna caraghios, dar, ca să zic așa, ieșeau din vocalele sale un fel de pretenții, ceva țepos, ca o floare de plastic.
— Plātanos, a repetat el, cu accentul pe primul „a“.
Vocea îi suna acum mai prietenos, iar zâmbetele noastre s-au risipit.
— Este numele pe care mi l-am ales. Voi?
— Noi ce? am mormăit eu.
— Ce nume v-ați luat?
Evident, nouă nu ne spusese nimeni că aveam dreptul să ne alegem un nume, doar nu veneam din cine știe ce familii de șmecheri, ca el! De altfel, nici nu-mi mai aminteam multe. Se îndepărtaseră toate, înghițite de timpul care trecuse, dar mai ales de toate evenimentele pe care le trăisem între timp. Ca să fiu sincer, am mai multe amintiri despre Cati decât despre mama. Prin urmare, tot ce știu e că la un moment dat mi-am pierdut numele primit la naștere și am căpătat altul, pe care-l acceptasem cu încântare din prima clipă, convins fiind că mi se potrivește mai bine. Dar ascultându-l acum pe Platanos, o confuzie ca o ceață de toamnă cobora peste mine.
Un singur lucru devenea cert: numele meu, care atâta vreme mi se păruse frumos, începea să sune aiurea. Sisinel. Cum să mă prezint Sisinel în fața unui tip care se recomandase Platanos?!
