Doina
Ruști

Avem, deci, un roman care a plecat de la niște istorii cu iz fantastic și a ajuns la o viziune despre lume și viață care emoționează cel puțin tot atât cât pune pe gânduri. Viziune în care esența umană este ceva inefabil, care transcende spațiile și timpul, care se poate ameliora, dar se poate și înrăutăți în periplul ei. În același timp, o viziune despre moarte care nu poate lăsa indiferent niciun cititor. Finalul romanului reconfigurează tot textul, propunând o interpretare extrem de îndrăzneață pentru un fenomen contemporan.

Paturi oculte conține mai puțin exotic decât poveștile din tripticul balcanic, dar mai multe sensuri profunde despre umanitate și sensul vieții, pe care nu le enunță, ci le transpune în imagini poetice, le revelează după ce a creat o atmosferă în care aceste sensuri pot fi descifrate. Un roman metafizic tulburător și cu trimitere imprevizibilă la zilele noastre.

Americanii ar numi supernatural thriller aventura fantastico-bibliofilă care se țese în viața lui Flori prin firele unui mister dens, într-un zigzag de plot twist-uri, capitol la care Doina Ruști a demonstrat de nenumărate ori că este o maestră dificil de înfrânt, cu un fler hitchcockian în construirea și dozarea paroxismelor.

Ce m-a surprins mereu la romanele Doinei Ruști e felul în care te trag în poveste. Dai o pagină, două, și apoi parcă te trage un vortex cu totul în paginile cărții și ieși de acolo după câteva ore, diferit, după ce ai trăit o experiență senzorială completă. Romanele Doinei Ruști îți atacă și răsfață, în același timp, toate simțurile: în ele e muzică, gust, percepție, culoare.

Descrierile ei sunt amplificate, ca niște tușe îngroșate care îți sar în ochi din cadrul paginii. Am fost mereu mare fană a descrierilor în cărți, așa că aș putea citi pagini întregi fără să mă plictisesc și, de asemenea, mi-a plăcut mereu ficțiunea istorică, iar Doina Ruști face o treabă excelentă la capitolul acesta. Efectiv, nu-mi pot imagina cum poate cineva să redea atât de fidel o epocă de mult apusă, încât, ca cititor, să fii 100% convins că totul era exact așa cum ți-a fost descris și s-a petrecut întocmai.

În ”Paturi oculte” avem aproape 300 de pagini de pur talent scriitoricesc.

Unul la fel de uimitor, pe marginea fragilă, neliniștitoare a hotarului dintre real și imaginar, fabulos. Cu o acțiune care pendulează între zilele noastre (circulație nebună, telefoane mobile, Google și net, Bucureștii secolului XXI) și vremurile de acum două sute de ani, cu viața molcomă, calești, rădvane, țigani robi, case rare înecate în parfumuri, drumuri prăfuite, bălți și eleștee, grădini cu flori și chiar roșcovi, fete de măritat care își îngrijeau zestrea și mai ales meșteri care știau să lucreze în lemn cele necesare unei locuințe – de pildă un pat. Un asemenea meșter cioplește din roșcovii unei grădini pe care-i taie până la unul, douăzeci și patru de paturi, care de care mai dichisit, mai faimos. Unele s-au pierdut, altele se vor fi stricat, vor fi fost puse pe foc de proprietari nepricepuți, dar cel puțin șase au rămas până în zilele noastre și fac subiectul romanului, pentru că cei care dorm în ele se schimbă la chip sau dacă fac dragoste în ele nu se mai despart măcar o vreme. Știința Doinei Ruști de a crea și spune o poveste e cuceritoare și va fi ajutat la măiestria ei și faptul că știe epoca de acum două veacuri ca nimeni altul între scriitorii noștri de astăzi – dovadă precedentele ei romane care se petrec în acea epocă. La Doina Ruști cele două epoci nu sunt divergente, comunică între ele, se înțeleg, poți trece dintr-una în alta – dovada e capitolul despre pădurea de roșcovi în care un erou din zilele noastre își scrijlește numele pe scoața unui copac, apoi se pierde în pădure – fabulos! Aș spune că e realismul magic sud-american.

De altfel, parcă întregul roman se construiște, mereu mai captivant, pentru acest ultim capitol intitulat „Roșcovii”. O pădure de roșcovi sălbatici care se întinde pe o suprafață imensă, din care eroul intrat nu mai poate pleca („dacă te întorci, te transformi în particule, care și ele se vor divide până la ultima firimitură, pe care o va dizolva apa ploii, iar acea ultimă materie, fără gânduri, fără conștiință, va aluneca în magma Pământului, und eva simți veșnic suferința ratării”), înconjurat de umbre care vor fi fost cândva ființe vii, o lume în care nu există timp, nici urme, doar legănarea roșcovilor care dansează, și dacă nu există urme ești condamnat la neant, până vine cineva care începe să taie copacii și să facă din ei paturi, care la rândul lor sunt distruse după multă vreme, unele sunt puse pe foc sau mărunțite în creioane cu care se scriu poeme și scrisori de dragoste. Iar undeva există o ușă albă între cele două lumi, treci prin ea și ajungi în Bucureștii de azi, la fel de fascinanți.

Un roman fabulos, care va încânta pe oricine, chiar dacă va vrea acțiune mai palpitantă, ca în thrillere. În „Paturi oculte” sunt de toate!

Scris într-un stil ce ne amintește de operele marilor clasici ai genului (Gabriel Garcia Marquez, Mircea Eliade etc.), utilizând o armonie barocă, ultra-descriptivă, plină de o abundență de detalii și de senzații care au ca scop revelarea chipului ascuns al lumii comune, evocând o poveste de tip miriapod care pare a se extinde în toate direcțiile, labirintic, având o narațiunea care curge fără întrerupere ca într-o muzică nesfârșită și care aduce aproape la fiecare frază câte o surpriză de ordin estetic sau dramaturgic, romanul Doinei Ruști poate fi considerat un reper pentru genul contemporan al realismului magic. Și asta și pentru că, dincolo de stilul în care este scris (aprecierea stilistică fiind, fără-îndoială, zona de maximă subiectivitate a percepției fiecăruia dintre noi asupra oricărei opere artistice), povestea conține atât tropii de referință ai acestui gen (îmbinarea dintre contextul real și evenimentul suprafiresc, reticența auctorială, revelarea privilegiată a realității, mixajul categoriilor opuse: urban – rural, prezent-trecut, minte – trup, plan fizic – plan astral etc.), cât și atmosfera specifică, în care misterul devine o parte intrinsecă a firescului cotidian.

Povestea debutează cumva neașteptat, într-un registru de roman polițist, incitând curiozitatea cititorului prin misterul unei eventuale crime care se cere a fi lămurit și se transformă pe parcurs într-o explorare metafizică a lumii înconjurătoare („Ai pierdut paradisul, (…), mulțumește-te cu ce îți amintești despre el”), visele (și paturile care le generează) funcționând asemenea unor portaluri, porți de trecere care dau acces spre culisele unui univers de tip tesseract, multidimensional, plin de uși ce pot fi deschise pentru a ajunge în alte timpuri și în alte locuri, spre a accesa, ca într-o transă, alte coordinate spațio-temporale ale (i)realității.

“Totul e metaforă”, ne spune Doina Ruști, într-un statement ultra-succint strecurat în paginile acestui roman, în care vedem cum realitatea și visul se amestecă, cum spațiile se descompun și se recompun căpătând cele mai neașteptate reprezentări, cum energiile (denumite și suflet) trans-migrează la nesfârșit în nenumărate forme și ipostaze (oameni, copaci, obiecte) într-un etern circuit al transformării, al venirii, al plecării și al reîntoarcerii infinite („Dacă nu ți-ai dat încă seama, tocmai asta e drama: nu moare nimeni!”) prin a cărui parcurgere căpătăm o senzație de plenitudine transcendentă  care ne spune că lumea perceptibilă este doar un fragment minuscul și sărac al unui cosmos modular și modelabil ale cărui limite depășesc cu mult limitele imaginației noastre: „Puteai să fii orice, să-ți modifici universul prin care treceai”. Remarcăm astfel și modul în care este abordată problema cunoașterii, mai precis a limitelor noastre de a avea acces la aceasta. Folosind același registru metaforic (care nu enunță o teorie în mod direct, ci “îmbracă” teoria într-o poveste), Doina Rusti ilustrează viziunea pe care ne-o propune prin intermediul personajului Căpriceanu, un tânăr fizician însetat de a obține faimă prin deslușirea secretelor universului care însă moare prematur fără a avea acces la acestea (pentru că, nu-i așa ?, omul este o ființă finită și, datorită acestei condiții ontologice precare, nimeni nu poate avea acces direct la lucrul în sine, la Marele Adevăr: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască”; Ieșire 33; 20). Nu mai puțin, traseul suprarealist al acestui personaj și modul cum chemarea sa  („aceasta este adevărata natură a omului – să se lipească de câte o chemare și să rămână acolo ca într-un vis”) se transpune într-un joc spațio-temporal care anulează logica aparentă a fizicii cunoscute vin să pună în lumină viziunea despre Univers pe care cartea ne-o propune: Căpriceanu iese (prin moarte) din lumea fizică a Bucureștiului anilor 2000 (o lume care i-a refuzat accesul la cunoaștere, nemurire și iubire), intră într-un background de tip metafizic (acea realitate din spatele aparențelor) unde obține acces la o anumită cunoaștere și înțelegere a lucrurilor și se reîntoarce în lumea fizică sub forma unui pom, a unui roșcov ce crește într-o grădină a Bucureștiului anilor 1800. Roșcovul este transformat în pat iar patul acela ocult străbate două secole în lumea noastră fizică pentru a o regăsi pe Flori pe aceleași coordonatele spațio-temporale cu cele din care plecase ca om, dând naștere astfel unui paradox fizico-metafizic perfect. Și, da, constatăm astfel că, într-adevăr, “totul e metaforă”, adică aparență. O aparență rezultată dintr-o infinită substituție între realitate și percepția ei.

Nu am să dau mai multe detalii despre acțiunea propriu-zisă narată în roman (considerând că este mai bine ca fiecare cititor să o descopere singur), dar am să mai spun că în paginile sale se regăsesc atât relatarea unor povești de iubire surprinse în toate contorsionările lor precum și cu un mic tablou al lumii boeme, o mini-frescă de fundal a microcosmosului cultural-artistic bucureștean.

Și, pentru că am ajuns la discuția despre decorul în care se desfășoară acțiunea romanului, ar mai fi de spus că acesta continuă marca specifică Doinei Ruști, aceea de a ne arăta chipul fabulos al locurilor pe care le știm, prin care am trecut si trecem tot timpul, în care ni se derulează existența de zi cu zi. Este poate cea mai frumoasă declarație de dragoste care se poate face unui loc (sau chiar si unui om), aceea de a-i arăta chipul inefabil și sclipirea de magie pe care doar cei care îl iubesc știu sa o vadă. Iar Doina Ruști reușește, din nou, această oglindire metafizică: aceea de a ne arăta chipul Bucureștiul mitologic, așa cum se vede el prin lentila dragostei care îl transfigurează.

Superbă, mai ales finalul, adică partea fantastică, cea care răstoarnă cu totul ceea ce știam până atunci, oferind o nouă perspectivă, deși, să-i spunem fantastică, și completând de minune povestea principală.
O tânără se atașează, aproape maladiv, de un pat magic, ce îi șoptește noaptea în vis și o face să-și dorească să nu se mai despartă niciodată de el. Din păcate patul îi aparține unei mătuși care nu locuiește chiar la doi pași de București, așa că tânăra se vede nevoită să se despartă de el. Timpul trece, fata rămâne doar cu tatăl ei, ușor ratat și cam aerian, după ce mama ei îi părăsește pe amândoi și rămâne în Spania, cu un cultivator de căpșuni. Iar când află că i-a murit mătușa și merge la înmormântare, descoperă, cu stupoare, că nu mai există patul, că a dispărut, că nu mai e. Iar odată cu el s-au dus și șoaptele, chemarea, atracția, magia.
Prilej cu care fata descoperă, mai apoi, că în București mai există și alte astfel de paturi, de care se simte atrasă în mod irezistibil, care îi șoptesc, o ademenesc, o cheamă să le caute. Și cărora, bineînțeles, le răspunde.
Povestea pendulează între trecut și prezent, începând cu o secvență din trecutul apropiat, de la care pleacă și povestea din zilele noastre, cu un tânăr înjunghiat în apartamentul în care se trezește din somn protagonista, Flori, ajunsă aici tocmai în căutarea unui astfel de pat buclucaș.
Poveste de dragoste, combinată cu o splendidă poveste fantastică și cu o altă poveste din vremurile de altă dată, dintr-un alt București, unde vom afla originea paturilor oculte.
Mai multe, în curând, nu știu exact unde.

Metempsihotic, multidimensional, răvășitor, homeric, ruștic-roșcovic, o carte de neuitat, așa cum sunt toate cărțile Doinei Ruști pe care le-am citit până acum!

Viii și morții, cotidianul proxim și imaginarul conviețuiesc armonios, vocalizând o poveste a tărâmurilor cvasi-paralele, o poveste căreia îi pot fi aplicate varii chei de lectură: de la cea detectivistică, polițistă, până la cea erotică, a iubirii și, desigur, la cea ezoterică, ocultă – o carte metaforă, o carte miriapod, o carte infinit reconfortantă.

Escatologia impusă de către Doina Ruști, prin acest roman, este specifică epocii postumane, altfel spus mizează pe o credință bazată pe un palimpsest cultural și istoric.

Cu toate că Paturi oculte se deschide ca un roman policier tipic și, pe parcurs, va exista mereu dorința de a dezlega misterul lui „whodunnit”, plus că sunt și mici trimiteri la pandemie, totuși definitoriu pentru acest roman rămâne felul în care lectura te “trage” în poveste, cititul devenind pe parcurs nu doar un exercițiu de savoare intelectuală, ci și o experiență senzorială prin faptul că îți stimulează și îți răsfață simțurile pe tot parcursul cărții: de la cadrele vizuale („Prin fereastră intra lumina ca praful de vară, în valuri subțiri, iar din pereți, pantofii, aliniați și cuminți, arătau ca ochii unui monstru bolnav”, p. 24), la muzica specifică („[…] se auzea freamătul roșcovilor, din mansarda acelei case năvălea toată povestea rămasă neterminată, [Flori] vedea în minte dansatoarea, cobzarul, camera cu pantofi. […] Voia să găsească sursa acelui foșnet, să răspundă chemării lui”, p. 36), până la percepția tactilă sau olfactivă (primul roșcov tăiat din grădina Pipicăi, soția lui Valakis „Nu era roșcov obinuit. Era alb-prăfuit, elastic și viu. Nu i se cunoștea vârsta, nu se vedea nici un desen cum se vede de obicei. Lemnul era compact, dens, ca o coajă de alună în care au adormit flori albe. Și avea un parfum de cireșe răscoapte”, p. 117).

În acest roman inserțiile suprarealiste se regăsesc atât la nivel narativ și imagistic, cât și în planul personajelor mediumnice ori la nivelul raportării la mediul vegetal: într-un fel roșcovii Doinei Ruști m-au dus cu gândul la Copacul-animal al lui Gellu Naum. Odată cu publicarea Paturi oculte instrumentele suprarealiste devin parte integrantă din recuzita narativă a prozatoarei Doina Ruști, rafinând și diversificând și mai mult scriitura.

Cartea alternează planurile, începând cu prezentul din ziua descoperirii cadavrului, continuând cu relatarea obsesiei lui Flori pentru paturile fermecate și cu istorisirea trecutului misterios al roșcovilor.

Scrisă sub formă fragmentistă, cartea vrăjește cititorul încă de la primele pagini, care pe cum înaintează se adâncește tot mai mult în lumea fantastică a paturilor oculte.

Mi-a plăcut tare mult lumea paturilor mistice, descrierea personajelor complexe, dar și ambianța unei lumi aflate la granița subțire dintre real și fantastic, pe care detaliile bogate ale povestirii o făceau de multe ori să fie incertă, ba chiar feerică. more

...de la simbolistica unor lucruri (paturi) până la cea a unor arbori, de la perspectiva subtil psihologică a unor nevoi și dependențe până la conformarea și plierea acestora pe locuri istorice reale și pe evenimente istorice de reper (din trecutul îndepărtat, cât și din cel foarte apropiat – cum altfel să împaci zarafii anilor 1800 cu măștile purtate peste tot în timpul pandemiei?). Și tocmai aici cred că e măiestria, în a da repere verificabile și referințe al căror sens este larg cunoscut, dar în același timp și-n a le permite acestora un sens restrâns, intim și personal, definit de cititor prin cunoștințele și experiențele sale.

more

Mă aflu sub fascinația cărții și a lumii Ruști (lumea incantațiilor, labirintică, fabuloasă), și nici nu aș vrea să dezleg prea mult din ceea ce se află legat și e de aflat din parcurgerea cărții.

Cu realismul magic m-am întâlnit la orele de literatură engleză, nu credeam că va veni o prozatoare care să integreze atât de bine principiile acestui tip de scriere atât de bine și adaptat culturii române. Finalul romanului, anunță parcă, un fel de apocalipsă a sufletului și redă ceva din tragismul realității cotidiene.

Paturile mistice pe care le descoperă Flori pe întregul parcurs al romanului sunt înzestrate cu puteri supranaturale, miraculoase, dar dincolo de acestă temă, în egală măsură, Paturi oculte este și o carte despre cărți, iar personajele care populează universul romanesc ajung ele însele să se transforme în metafore, punctând modul în care scriitura însăși ia naștere. Respectiv, cartea, ca forță creatoare, este o temă importantă în roman.

Știam, din lectura romanului Logodnica, despre predilecția Doinei Ruști de a spune aceeași poveste din perspectiva ambelor personaje implicate în aceasta, strategie literară ce la vremea respectivă mi-a produs atât un șoc plăcut din punct de vedere livresc, cât și o revelație de proporții.

Bineînțeles, multe alte aspecte fac din noul roman al Doinei Ruști o călătorie livrescă fascinantă, și aș aminti aici doar incursiunile sporadice prin istoria nespusă a Bucureștiului fanariot sau plimbarea „la pas” prin Bucureștiul de astăzi, cititorul fiind tot timpul însoțit de senzația că multe dintre clădirile vechi ale Capitalei păstrează fantome ale unor fapte desfășurate cu sute de ani în urmă.

Cred că Doina Ruști a reușit ceea ce mi-am dorit mereu să obțin de la o carte valoroasă din punct de vedere artistic – a reușit să construiască o fermecată și fermecătoare punte între sufletul și imaginația ei și propria mea persoană, întinzându-mi acea mână invizibilă despre care vorbeam mai devreme și ghidându-mă asemenea lui Vergilius pe Dante printr-un soi de infern personal, cu accente de purgatoriu. Afundându-mă în narațiunea care ne poartă pe străzile de astăzi și de altădată ale Bucureștiului, citind cu nesaț despre fantastica pădure de roșcovi, simbol al tărâmului de dincolo și al morții, toate aceste lucruri au reprezentat pentru mine un fel de exorcizare a unor demoni personali. filme.carti

„Paturi Oculte” e o carte de neratat pentru orice iubitor de literatură română fantastică, o carte de referință nu doar pentru anul 2020, ci pentru gen în sine.

Ei bine, eu nu am putut lăsa cartea asta din mână până când nu m-a muștruluit ceasul. Dar, fraților, ce călătorie!

Am observat un tipar de citit romanele Doinei Ruști - după ce trec de jumătate, este nevoie să citesc paginile 140 și 240 simultan. Pentru că niciun personaj nu e întâmplător și nu vreau să ratez vreo îngemănare de perspective, nicio adiere de vânt nu este inutilă în tot haosul magic-realist, niciun roșcov nu își atârnă fructele alene fără ca, în alt colț al universului, să nu se nască o molimă.

Ce începe ca un roman despre o protagonistă mai degrabă mediocră, cu care sigur ne identificăm într-un moment sau altul, în cotidianul bucureștean care ne aleargă zilnic prin vene, devine o amețitoare alegorie despre viață și moarte, despre efectul fluturelui, despre timp fără timp și spațiu fără spațiu. Ultimul capitol este absolut fabulos.

"Nu faptele străinilor ne impresionează, ci forța lor de-a ne face să ne întoarcem la faptele noastre ascunse."

Rafinamentul excepțional al artei narative a Doinei Ruști este reprezentat, în mod paradoxal, de o simplitate foarte sugestivă a relatării, obținând o doză maximală de expresivitate:

„Trecuseră sute de ani de când era pat și plutea în visele lui, când a auzit chemarea Povestitorului, fratele lui, care încă era un pat demodat și îngust. Deși te-ai fi așteptat să-l arunce careva la gunoi, acesta o dusese destul de bine, iar de peste opt- zeci de ani se afla într-o casă din Valea Stanciului” (p. 275-276).

Numeroasele povești cuprinse în intriga romanului sunt prezentate în nota unui firesc căutat, chiar și atunci când se narează întâmplări fabuloase. Caracterul fantastic al multora dintre evenimente este augumentat de tăietura realistă și de precizia pe care o capătă piesele arhitecturii romanești. În spatele acestui excelent roman ghicim și voluptatea autoarei pentru stilul erudit, purificat de artificiu prin eleganța catifelată a simplității. Fiecare cuvânt este îmbibat de densitatea semnificațiilor, iar expresiile se impregnează cu iluzia materialității lumilor pe care le descriu. Curgerea poveștii este gradată în chip desăvârșit, prozatoarea oferind prin poveștile personajelor sale un set de bijuterii epice care pot funcționa și autonom.

Romanul Paturi oculte glisează stilistic între arta narațiunii incitante, parabola revelatoare și descrierea precisă, lipsită de cusur. Doina Ruști creează personaje care trăiesc deopotrivă în trecut, prezent și viitor, fiind transcrise de destin în liniile fine ale lemnului de roșcov care le trezește imboldul investigației și al descoperirii. Se naște o lume posibilă în care ciudățenia se contopește cu sublimul, realul cu visul, moartea cu viața, iar istoria cu ficțiunea. Atașamentul față de viață și încrederea în propriile capacități intelectuale poate transforma un om mort, pătruns în lumea de dincolo, în sursă de calamități naturale, moli- me cunoscute sau în izvor al tribulațiilor interioa- re pentru celelalte personaje. Fantezia e autorita- tea supremă în cadrele narative ale acestui roman, asupra căruia planează amestecul tuturor posibilităților, concentrat în practici onirice sau oculte care traduc experiența universală. Subtextul realității este gândit astfel ca țesătură de ficțiuni paralele, însuflețite de ideea că drame-le individuale mocnite pot fuziona într-un aliaj revelator de sensuri.

decembrie, 2021

“Plină de umor în unele secvențe, în altele tragică și feroce, uneori fantastică și luminosă, ca o pictura de Chagall".

„O lume halucinată, convulsivă, absurdă și totuși la fel de coerentă și reală ca fantezia.”

(Roberto Merlo)

“Doina Ruști - o scriitoare bună, care persiflează fantasticul noir.”

(Il Libero)

„Un stil narativ singular, care detaliază prezentul și trecutul personajelor, aducând o ficțiune de calitate”

(La Jornada, Mexico City)

„Doina Ruști dezvăluie calități literare extraordinare.”

(Antonio J. Ubero, La Opinión)

„Doina Ruști etalează o gamă largă de aptitudini literare, care dau măsura rezistenței în istoria românească a secolului XX”

(Neue Zürcher Zeitung, Zürch, 2018)

„Lumea Doinei Ruști exprimă bucuria auctorială – dar și lectorială – a invenției pure și un gust al aventurii care antrenează cititorul în scenarii și psihologii, care se derulează ca ferestrele unui hipertext. Fantezia debordantă iese din matca prea strâmtă a verosimilului.”

Roberto Merlo

Mă gândeam la Zgomotul și furia. A fost o plăcere lectura romanului dumneavoastră, aveți un stil foarte bun de scriere și referințe interesante. Este un roman pentru literați dar și pentru simplul cititori în proporții egale. (Andràș-Florin Răducanu)