Paturi vrăjite, roșcovi șoptitori și inserții suprarealiste[1]
Prefață la ed. 2023 de Petrișor Militaru
„Nimic nu-ți arată mai bine cum este
un om ca povestea pe care ți-o spune”.
Doina Ruști
La lansarea din 8 decembrie 2020 a romanului Paturi oculte (din cadrul Gaudeamusului de la București), Călin Teutișan făcea o observație de rafinament hermeneutic, subliniind faptul că această carte reprezintă „o mică mutație” în șirul de romane publicate de Doina Ruști. Dar în ce sens? În general, în romanele Doinei Ruști descrierile și imaginile cu încărcătură onirică (sau chiar simbolică) sunt o consecință a narativului, pentru că trama este fundamentală în economia romanului. Totuși, în Paturi oculte raportul este inversat, în sensul în care, de această dată, firul narativ decurge din imagini-cheie, care creează impresia de întâlniri ce stau sub semnul hazardului obiectiv și al legăturilor personajului cu obiectul (patul în acest caz) într-o cheie suprarealist-levantină: „Povestea patului îi umfla penele, dar n-o făcea niciodată să zboare”. Însuși Bucureștiul Doinei Ruști, unde au loc majoritatea întâmplărilor, este un spațiu fantastic, straniu, crepuscular din care emană acea atmosferă de lejeritate de la Porțile Orientului.
În ansamblu, cartea se construiește la intersecția a șase fire narative care corespund, în același timp, celor șase părți ale romanului: povestea Florinei și a paturilor oculte, Povestea pianistului, în varianta sa cea mai scurtă, Povestea fabricantului de paturi, Lev, librarul, Un iubit mort și Roșcovii. Această seșime structurală ce caracterizează romanul corespunde, în planul geometriei oculte, hexagonului (denumit și „Scutul lui David”).
Intriga romanului se declanșează în momentul în care Flori – o adolescentă în clasa a XII-a – intră, în timpul unei vacanțe petrecute la țară, pentru prima oară în contact cu un pat vrăjit, ce aparținea mătușii Lionica de la Valea Stanciului. Odată întinsă în el, pare că ajunge în altă lume și are o reverie: se află pe un drum alb, mărginit de roșcovi fremătători și bântuit de silueta unui bărbat care încearcă să comunice cu ea într-o limbă de neînțeles. Semnificativ este și faptul că Magda, mama Florinei, își părăsise soțul și plecase la Sevilla, unde lucra la ferma domnului Ramon, cel care va confisca acest prim pat vrăjit, la moartea lui „tanti Lionica”. Iar, cum spune un personaj, „mulți se băteau să doarmă în el. Dacă apucai să te culci, îți visai viitorul, norocul. Dar știi și matale, că de‐aia‐ți pare rău după el!“ Paturile oculte aveau, prin urmare, darul de a ghici viitorul. În final, Ramon va renunța la pat, la graniță, fiindcă nu îi va fi permis să treacă cu patul, iar pentru Flori acest prim pat va fi pierdut. Așadar, patul cu „tăblia dantelată”, pe care se zărea „o dansatoare în fustă roșie și un cobzar cu jumătate de față” era cel din casa lui „tanti Lionica” de la Valea Stanciului, căreia oamenii îi plăteau ca să doarmă în el și să își viseze norocul.
Ulterior, Flori devine studentă la Literele bucureștene și e în continuare obsedată de acest pat („un obiect straniu, acel ceva ce te scoate din mizeria omenească”) și de silueta fantomatică asociată cu el. Începe să simtă chemarea altor paturi oculte din București, e atrasă în mod irezistibil de ele, îi șoptesc, o ademenesc și o cheamă să le caute. Pare că paturile oculte emană un magnetism erotic pentru tânăra studentă. Iar ea, bineînțeles, le răspunde.
Al doilea pat, ce părea mai vechi ca primul, îl găsește într-o vilă de pe strada Salmen; avea tăblii nu foarte înalte „încoronate cu viță de vie – frunze răsucite în toate direcțiile, lustruite de timp”, „cândva vopsite în verde și roșu”. Nu vom insista aici, dar dincolo de aspectul decorativ, cele două culori au rezonanțe alchimice ca și în cazul celor doi împărați din Harap-Alb, de exemplu. Acest pat se va dovedi a fi unul de recuzită, din magazia Teatrului Național din București, unde Flori o va cunoaște pe Vanda – „femeia cu pipă”, cea care îi va permite accesul la acest pat, până când va fi trimis la recondiționat. În acest punct al acțiunii Flori îl cunoaște pe Lev „cel cu nasul în cărți, cu un breton haios căzut peste ochi”, în librăria așezată între două coloane din holul Teatrului Național.
În paralel, se desfășoară și viața ei obișnuită, o rutină zdruncinată de căutările ei obsesive și de felul în care interacționează cu alți oameni, relațiile cu alteritatea fiind influențate sau mai bine zis mijlocite de aceste paturi.
Primul personaj din această categorie a mediatorilor este pianistul Iosif care este posesorul unui „rege al paturilor, alb, cu tăblia urcată pe un perete ca un liliac înflorit, o tăblie sculptată cu arabescuri și păuni înfoiați, cu flori și frunze care zburau parcă din înălțimea unor pomi nevăzuți…”, un pat cumpărat la licitație de la Casa Raul, pat cu efect hipnotic și afrodiziac asupra femeilor care se apropiau de el; „un pat pentru prima noapte de dragoste”, în imaginația suprarealistă a tinerei cu calități mediumnice.
Tot un personaj din categoria hermeticilor “mijlocitori” este Lev, student la Litere, ca și Flori, care cunoaște bătrânii anticari bucureșteni, pasionat fiind de manuscrise vechi și de metempsihoză. Lev joacă un rol central în poveste prin faptul că îi face rost Florinei, de la Arhivele Naționale, de o copie după un manuscris, din care ea află legenda paturilor oculte. Abia din acest manuscris aflăm și noi fascinanta povestea de iubire dintre Valache Cercel, tâmplarul din Vidin, și Pipica – cuplul creator al celor 26 de paturi oculte din lemn de roșcov. Este o legendă impregnată de atmosfera plină de mister din Bucureștiul anilor 1800, dar și de magie erotică, deoarece iubirea celor doi pare desprinsă dintr-o frescă orientală: „Prețuit mai mult decât trebuie, sub presiunea patimilor pe care le scosese din oameni, patul a îndoit și pasiunea stăpânilor lui. Nopțile ca nopțile, dar nici ziua nu se mai despărțeau, erau doar ei și acest pat, care-i făcea continuu să se dorească. Între perne și mătăsuri, prin dantela cearșafului, se căutau disperați, ca și cum ar fi fost ultima ocazie de a fi împreună. Nici sărutările nu mai erau ca-nainte, ci despărțiri tragice.”
Este evocat în roman și Ismail Bina Emeni – unul dintre personajele preferate ale Doinei Ruști, care apare și în romanul Mâța Vinerii. Din interviurile ei, de altfel, aflăm că haznatarul făcea relativ des drumuri București și nu erau întotdeauna cu treabă de la sultan, ci își făcuse o iubită celebră: Ecaterina Greceanu, una din doamnele emblematice ale Epocii Fanariote.
Romanul se încheie oarecum brusc pentru cititorul care a intrat în poveste, lăsându-ne cu o grămadă de întrebări, dar cu misterul cărții rezolvat. Într-un dans narativ aproape hipnotic al realismului magic, alături de personaje captivante și o ambianță ce alternează mai multe planuri temporale și narative, personajele Doinei Ruști au rolul de a descoperi, o dată cu noi, misterul crimei, al roșcovilor, al paturilor vrăjite etc., ca într-o țesătură fină, din secolele trecute, în care destinele personajelor se întrepătrund, dincolo de timp și de spațiu. Firul narativ labirintic (dat de un anumit fragmentarism asumat) continuă de-a lungul timpului până când, ca un cerc perfect, ne întoarcem în contemporaneitate, unde o molimă ciudată s-a abătut asupra oamenilor. Dialogul dintre Căpriceanu și bătrânul roșcov este memorabil: ,,- Și ce-ar fi mai rău decât să fii roșcov?”, iar răspunsul înfiorător nu întârzie să apară: ,,- Ai putea să fii molimă... Înțelegi? Te-ai putea transforma într-o boală, care roade fără să știe ce face. M-auzi, omule? Poți să fii o gură și-atât. Un biet dinte îngrozit c-o să moară, un vierme care visează doar drumuri prin stârvuri și spaime fără sfârșit!”
Cu toate că Paturi oculte se deschide ca un roman policier tipic și, pe parcurs, va exista mereu dorința de a dezlega misterul lui whodunnit, dincolo de trimiterile la pandamie, la istoria recentă, definitoriu pentru acest roman rămâne felul în care lectura te “atrage” în poveste, cititul devenind pe parcurs nu doar un exercițiu de savoare intelectuală, ci și o experiență senzorială prin faptul că îți stimulează și îți răsfață simțurile pe tot parcursul cărții: de la cadrele vizuale („Prin fereastră intra lumina ca praful de vară, în valuri subțiri, iar din pereți, pantofii, aliniați și cuminți, arătau ca ochii unui monstru bolnav”), la muzica specifică („se auzea freamătul roșcovilor, din mansarda acelei case năvălea toată povestea rămasă neterminată, [Flori] vedea în minte dansatoarea, cobzarul, camera cu pantofi. […] Voia să găsească sursa acelui foșnet, să răspundă chemării lui”), până la percepția tactilă sau olfactivă. De pildă, primul roșcov tăiat din grădina Pipicăi, soția lui Valakis „Nu era roșcov obișnuit. Era alb-prăfuit, elastic și viu. Nu i se cunoștea vârsta, nu se vedea nici un desen cum se vede de obicei. Lemnul era compact, dens, ca o coajă de alună în care au adormit fluturi albi. Și avea un parfum de cireșe răscoapte”. Aceste descrieri fac deliciul cititorilor rafinați care apreciază stilul misterios și plin de expresivitate al Doinei Ruști.
Nu în ultimul rând, inserțiile suprarealiste se regăsesc atât la nivel narativ și imagistic, cât și în planul personajelor ori la nivel vegetal: într-un fel roșcovii Doinei Ruști m-au dus cu gândul la Copacul-animal al lui Gellu Naum.
Putem concluziona că o dată cu publicarea romanului Paturi oculte instrumentele suprarealiste devin parte integrantă din recuzita narativă a prozatoarei Doina Ruști, rafinând și diversificând și mai mult scriitura.
[1] Primă variantă a acestui text a fost publicată inițial în revista Mozaicul nr. 11-12 (277-278)/ noiembrie-decembrie 2021, p. 5.
