Doina Ruști

Omulețul roșu

Omulețul roșu - Doina Ruști
Editura Vremea, București, 2012
Omulețul roșu - Doina Ruști
Editura Nikita, Florența 2012 (italiană)
Omulețul roșu - Doina Ruști
Editura Vremea, București, 2004

La limita dintre sănătate și boală, dintre real și fantastic, dintre misticism și cotidian, această carte (Omulețul roșu) explorează, într-un stil proaspăt, o viziune distopică, amintindu-mi de The Circle de Dave Eggers, Panorama lui Tommaso Pincio și de *Super Sad True Love Story *de Shteyngart.

Romanul româncei Doina Ruști se citește cu mare bucurie: cu mintea răvășită de exclamații și cu un abia reținut râs.

Un roman consistent, cu mister, și final neașteptat.

O poveste ironică și seducătoare, plasată într-un oraș contradictoriu la modul magic.

Omuletul rosu este un roman fermecator, conceput ingenios. Are mult adevar expus intr-o forma plina de umor. Are personaje memorabile, intre care misteriosul omulet rosu. Este incarcat de un realism atroce, expunind o viziune cit se poate de veridica asupra realitatii strict contemporane, dar evadeaza in fantastic la fel de firesc precum se ridica la cer, pe cind intindea rufe la uscat, vestita Remedios a lui Marquez.

De fapt, Doina Rusti a scris cu curaj si talent un roman despre existenta intelectualului contemporan care se duce intre doua "oglinzi paralele" - o realitate directa si una perceputa prin intermediul spatiului virtual, al Internetului, unde tot mai mult navigam.

...dincolo de originalitatea temei, romanul nu s-ar putea sustine fara talentul, inteligenta si verva autoarei care transpar din plin.

Omulețul roșu, alazarul, literatura, spaimele vieții, teama de ne-dragoste. Toate povestite, unde altfel, pe un jurnal depozitat în chilia, adus pe un chat, ingenioasă manieră narativă care permite primilor cititori să deruleze un metatext de subsol, care va fi exploatat abil și în ultimul capitol al romanului, mult mai profitabil și mai tentant narativ decît multe alte finaluri romanești, din momentul în care autorii au simțit nevoia să acorde un rol privilegiat felului în care se încheie (sau nu) un roman.

Încă din primele paragrafe spiritul de observație covârșește epicul și personajul principal devine nu Laura Iosa, ci societatea românească, surprinsă aici în culori care variază de la păstoasa picanterie flamandă la fragilitatea prăfoasă de insectar.

Inteligența, inclusiv sub forma inteligenței artistice, i-a fost autoarei de mare folos în alegerea formulei și, mai ales, în acoperirea acesteia în text! Un roman pe care-l citești cu plăcerea lecturii unui roman polițist, însă cu miză estetică reală. Ce-și poate dori mai mult un autor? Dar un cititor?

Unii comentatori ai Omulețului roșu au favorizat lectura în cheia "lumilor virtuale", a Cyberlandiei, hackerilor etc. Eu prefer lectura clasică, în cheia singurătății feminine atinse de aripa rece a eșecului sentimental. O feminitate obsedată de actuala vogă - obraznică grotescă, impetuoasă, mercantilă - a "lolitelor" și îngrețoșată de tot ce ține de masculinitatea vetero-mizeră.

Tot lectura clasică favorizează figura Laurei și în relațiile ei cu Lucian, Raluca, Rufă sau mentorul cenaclier, Castratu, relații care de la un punct încolo, descurajează elanurile autoscopice și descentrează fondul confesiunii către burlescul satiric.

Omulețul roșu" îi apare Laurei ca o frumoasă iluzie salvatoare ("am zis că trebuie să fii îngerul meu"), luând ulterior formă umană "fără aripi, cu trăsături regulate și fascinante de bărbat tânăr și ironic" și însoțind-o permanent pe eroină în căutarea disperată a iubirii. "Domnule doctor, am 43 de ani și m-am îndrăgostit de un bărbat tânăr, mai tânăr cu zece ani decât mine...","Am convingerea, chiar și în pofida tuturor diagnosticelor savante, că mintea mea este întreagă și că un om normal se poate îndrăgosti de cineva pe care nu l-a văzut niciodată.

Ceea ce place foarte mult în romanul Doinei Ruști , în afara tribulațiilor amoroase ale Laurei și a comentariilor acide din forum în care ghicești structuri mentale foarte bine conturate în alter-ego-uri ale personajelor din roman, este regăsirea unei Românii contemporane, într-o permanentă și obositoare tranziție, o țară sintetizată prin tot ceea definește diverse pături sociale, mentalitățile cotidiene, condiția intelectualului, a femeii în lumea bărbaților ori a oamenilor singuri.

Romanul Omulețul roșu Doinei Ruști are elemente fantastice, fiind creat în marginea fantasticului tradițional, îmbinat cu elemente de psihanaliză.

Așadar, afișat ca o posibilă alternativă la real și avându-și geneza în proza fantastică (de factură eliadiană), imaginarul propus de Doina Ruști suferă o evidentă înnoire de paradigmă, conectat fiind la nevoia eroinei de a-și transcende sinele, de a se salva prin comunicare.

Laura devine o Alice pendulând între o virtuală și iluzorie Țară a minunilor (alazar), plină de capcane semantice , și un dâmbovițean Bâlci al deșertăciunilor.

Puțin lipsește acestui roman [Omulețul roșu] pentru a se înscrie în seria docu-fiction-ului. Dar farmecul cărții provine tocmai din ceea ce lipsește: plăcerea de a plăsmui lumi imaginare, adică realități pe care le puteți atinge cu mâna.

Doina Ruști și-a propus să scrie un roman Omulețul roșu in care să dezvăluie ipocrizia contemporanilor într-o manieră care să-1 "prindă" și să-I amuze pe cititor. Ba chiar să-1 si înfurie uneori. A reusit admirabil. Ar fi reusit si dacă si-ar fi propus mai mult.

… O forta satirica remarcabila de a portretiza viata culturala romaneasca, in tot ce are ea mai tabu.

O carte care ar fi meritat premii literare si discutii mai mult decat altele