La prima oră a dimineții, Maxima a fost scoasă în piață sub privirile gunoierilor care măturau pe la Walachisches Tor. Știam ce urmează. Mi-am strâns câteva lucruri și-am ieșit pe poarta din dos. Măcelarii cărau carcase de viței fără să privească spre mine. Am mers repede până în capătul străzii. În jur era pustiu, deși bănuiam că toți ochii se lipiseră de perdele. Când am ajuns la Burchioiu, mi-am dat seama că nu puteam să trec mai departe, mai ales că pe verandă bătea vântul, iar ușa părea crăpată. Dacă aș fi avut tărie în suflet, i-aș fi tăiat gâtul. Burchioiu dormea dus, fără vise. Un minut am întârziat acolo, fără altă neliniște decât c-aș putea să pierd ceva, din multele lucrușoare la care țineam. Toată puterea mea se afla în rochia galbenă, pe care Maxima mi-o făcuse din nankin și catifea, cu buzunărele, pliuri și manșete, în care ar fi încăput coținutul unui sipet. Câte lucruri nu aveam ascunse în rochia asta! Săruri, semincioare și pulberi, flaconașe cu aconitum stins în ulei, aqua phosphori, floarea morții și altele pentru care nu mi-ar ajunge o viață ca să le povestesc. Nu plecam nicăieri fără cutiuța de salpetru, în care dormeau mii de scântei.
Burchioiu sforăia cu fața în sus, ca o cârpă bătută de vânt. Așa mi-a și rămas în memorie – o față umbrită, cu urechi mari. Când să plec, am văzut în firida de lângă ușă una dintre pălăriile lui și-am tresărit. Câtă tristețe este în hainele pe care nimeni nu le mai poartă!
Am alergat să prind brașoveanca, fără să-mi pese de ochii care mă urmăreau. Chiar dac-aș fi mers în pas de plimbare, oricine știa că fugeam.
Căruța de poștă era plină, dar, după ce-am scos punga, vizitiul mi-a găsit un loc bun, la geam. M-am aplecat pe pervazul de care se frecaseră sute de coate, iar din viteza poștalionului am văzut pentru ultima oară arcul roșu de la Walachisches Tor, pe sub care Maxima era îmbrâncită, iar mai încolo spânzurătoarea mozolită cu păcură. Am tras oblonul, adâncindu-mă în căptușeala lui de cit învechit. Tot restul vieții, moartea ei o să-mi aducă în minte florile acestei tapiserii. Am lăsat în urmă Brașovul, străzile lui se topeau înghițite de fum. Chiar și porțile roșii se dizolvau, odată cu silueta împietrită a scumpei mele bunici.
Orice fugă are gustul păcatului, te preface-n milog. Cine a zis că e sănătoasă n-a fost niciodată fugar, ci doar privitor de pe margine. Fuga mea arăta ca o flegmă, pe care n-am mai putut s-o spăl. Orice om putea să mi-o vadă, orice cuvânt al meu era frământat în ea. Dar atunci, sub amenințarea gărzilor și cu amintirea lui Burchioiu în suflet, credeam că fuga e singura cale, iar poștalionul – salvarea mea. Ba chiar mă vedeam împinsă din spate de Sator, convinsă că bunică-mea făcuse din el protectorul meu.
Pentru ea exista un singur loc în care pulsa viața, iar acesta era Bucureștiul. De-acolo plecasem cu ani în urmă. Acolo era casa ei, în care crescuse mama și unde eu însămi îmi umplusem pentru prima oară plămânii cu aer. La București trăia Cuviosul Zăval.
Poștalionul plutea prin norii de praf, ridicați de suflarea lui Sator, iar eu visam la clipa în care îmi voi găsi alinarea la pieptul moșicului meu, în orașul copilăriei și al tuturor viselor, care curgeau încă din memoria Maximei, chiar și de dincolo de mormânt. Zăval, îmi povestea ea, era cel mai important om din oraș, iar în jurul caselor noastre se învârtea toată lumea. Noi eram singurii oameni care contau. Iar când spun noi, mă refer la Maxima, la Zăval și abia în al treilea rând la mine, consolându-mă că aveam deja rezervat un viitor strălucit. Niciun gând al meu nu zburase vreodată la restul lumii. Ceilalți, oamenii care populau orașul, fâțâindu-se pe străzi, mândri de casele ori de trăsurile lor, erau toți lipsiți de orice valoare. Nu știau de existența lui Sator, nu vedeau în ce parte se mișcă viața. Nu erau decât niște umbre, pe care le-aș fi putut șterge la prima ridicare de deget. Dar mai întâi trebuia să ajung la casele noastre și să-i găsesc pe ceilalți satorini.
Cu aceste convingeri în suflet mă apropiam de oraș, fără să bănuiesc că adevăratul centru al lumii era un faimos bucătar.
„Scrisul Doinei Ruști este extrem de tactil: poți simți mediul și acțiunile, mișcarea pânzei.."
Adam P. Newton
