Între coperți de mătase: mâța de „zof” și mâța Venerei
Prefață la ed. 2024 de Alina Bako
Romanul „Mâța Vinerii”, aflat deja la a treia ediție, este mărturia locului fundamental pe care istoriile ficționale generate de moștenirea balcanică îl ocupă în literatura română și, mai ales, despre o amprentă ce devine „marcă înregistrată” a scrierilor Doinei Ruști. Forță și delicatețe, muncă asiduă de documentare, fantezie explozivă și ironică, aventuri și momente de răgaz sunt toate topite într-un creuzet narativ, ce transformă cuvântul în deliciu culinar, iar preparatul gastronomic în vis de ființă. Cifrul de acces la o epocă scufundată în uitare este oferit generos prin intermediul unei povești construite în detalii, ca un obiect de artizanat.
Încă de la primele fraze ale romanului, cititorul plonjează într-un spațiu al incertitudinii: angoasa, teroarea, plenitudinea unei traume retrăite de o adolescentă din secolul al XVIII-lea, prinsă într-o lume în care magia și realul torsionat sunt îngemănate.
Pâtca are 14 ani și pleacă de la Brașov la București să-și caute unchiul, dar de fapt întră deplin într-o aventură care debutează în anul 1798 și se sfârșește în anul 1829.
Actul prim prin care se întemeiază destinul acestui personaj este fuga: de ceilalți, dintre ceilalți și fuga spre un sine nou, descoperit la capătul aventurii, urmărită printr-o multiplicare excesivă a perspectivelor, sens al supravegherii, al construirii imaginii proscrisului, celui alungat din comunitate pentru vina de a fi altfel. Doina Ruști alege să-i ofere personajului o zestre: rochia galbenă, cu multele buzunare, ascunzători ale darurilor simple, primite de la Maxima Tutelina, și moștenirea satorinilor. Alungarea aproape adamică din Edenul brașovean devine treptat intrarea într-o lume pervertită, în care numele real este ascuns, tânăra devenind simplu, Pâtca. Exilul capătă sensul reîntoarcerii în spațiul natal, ca o reconstituire a propriei istorii. Harta Bucureștiului este refăcută prin intermediul viziunilor naratoarei, melanj în care ironia și adevărul istoric sunt suprascrise succesiv. Povestea este spusă cu pasiune pentru sensului cuvântului, cu volute narative presărate cu expresii sapiențiale și cu un simț acut al perceperii istoriei scrise sau trăite.
Sursele manuscrise pe care le mărturisește scriitoarea se topesc în magma conținutului, iar din laboratorul textual se nasc întâmplări care incită la lectură. Nodurile narative pe care le face epicul exploatează curiozitatea, dinamica romanului fiind alertă, cu decorațiuni ale frazei care oferă delicii de gândire. Ancorele pe care le aruncă Doina Ruști într-o aventură ce evoluează pe un teren instabil sunt momente memorabile, la care cititorul se întoarce pe parcursul narațiunii. Astfel, titlul romanului dezvăluie progresiv un cod, fiind ranforsat cu unele aluzii precum amintirea Johannei, pisica albă, curățată de orice aluzii malefice. Altădată, casele albe din fantomatica stradă Murta au ca semn distinctiv o pisică, la fel ca mâța desenată pe Cartea bucatelor rele. După cum apare și un dublu creat artizanal, mâța de „zof”, în care e ascuns rubinul, index narativ pentru secretele dezvăluite la final.
O narațiune de grad secund este cea inserată prin recursul la legende populare sau care păstrează parțial din acestea scenariul epic. Astfel, legenda buburuzei este folosită ca divagație pentru gândurile Pâtcăi, reiterând inițierea unei mici magiciene ce repetă actul de vrăjire a lumii, așa cum făcuse și ea. Mitul latin al micilor zâne (virgines caesiae) este reinterpretat, tot cu aluzie la feminitatea seducătoare și delirant distrugătoare, așa cum o menționa și Theocrit („quando vides virgines sicuti rident, tabescis oculis”). Marele talent al scriitoarei se vădește în aceste inserții naturale în alchimia narațiunii, care contribuie la un echilibru desăvârșit între faptele narative și acoladele condimentate cu detalii inedite, surprinzătoare.
Desfășurarea temporală, începută în 1798, odată cu răpirea bucătarului, permite incursiuni succesive din anul 1829, în trecutul reconstituit pe parcurs. Este o buclă a timpului pe care autoarea o folosește pentru punerea în abis a întregii narațiuni, gestul fiind însoțit de misterul trimiterii scrisorii de la „Poșta Austriacă”.
Povestea se dezvoltă epopeic, pendulând între timpuri și spații diferite, impresie întărită și menținută pe parcurs de prezența lăutarilor, de corul cântăreților de stradă, evoluând ca o voce supraindividuală. Timpul povestirii (1829), debutează cu primirea scrisorii, motiv reiterat de-a lungul romanului, ori de câte ori se produce rememorarea anului 1798. Personajul feminin metatextualizează, anunțând existența „caietului”, care are „coperți de mătase” ori amintirea rochiei vărgate și a rubinului, drumul spre Viena sau moartea Caterinei. Salturile temporale rup ritmul narativ, fixând în atenția cititorului bornele ce îi amintesc itinerariul personajelor.
Laboratorium-ul imaginat în pivnița casei lui Zăval funcționează ca un atelier magic, în care se amestecă laolaltă povești cu amintiri, sulf vrăjitoresc și aromă de cinnamonum, iar modelul lui se repetă în alte spații reconstituite din amintire precum Novus Oribasius, clasa unde învață fetița în Șchei despre medicină. Un capitol separat este dedicat descrierii spațiului care echivalează cu o descindere ad infernos. Obiectele găsite, amintirile din anii inițierii în arta scrisului, harta orașului sunt astfel de nade aruncate cititorului, atras în mașinăria ingineresc construită a narațiunii.
Imaginarul ruștian este fastuos, cu aluzii ce combină ademenitor resursele folclorice românești și plăcerea jocului lingvistic, aducând laolaltă ingrediente desprinse parcă din fabulosul basmului precum praf de cărăbuș, piciorușe de greieri, capete de răgace, scoarță de mesteacăn, aconitum, fosfor, săricică albastră. Un dublu al laboratorium-ului din București este regăsit în Leipzig – Lipsa, orașul indiciu al hărții găsite, iar el adăpostește licoarea gemenelor, căutată îndelung, pentru a trăi suprema libertate a călătoriei nestingherite prin timp și spațiu.
Pe alocuri sunt presărate aluzii la Revoluția ce cuprinsese Europa în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la statutul individului dornic de a fi liber, totul pe fundalul războaielor lui Napoleon și al domniilor fanariote din Țările Române. Comunitățile pe care le aduce în discuție, precum cea a țiganilor, a evreilor, a sârbilor, a turcilor ori a grecilor colorează lumea Bucureștiului. Ancorarea într-un secol al tulburărilor sociale, al reașezărilor de granițe, al națiunilor tinere în căutarea afirmării propriei identități reprezintă o modalitate de fixare a fundalului, panorama, căci scriitoarea mută atenția cititorului, într-un permanent flux de seducție, printr-un joc al distanțelor dinspre aproape spre departe și invers.
Personajele feminine ocupă, este evident, un loc esențial în narațiune. Pânza narativă propune mai multe portrete, cu tușe puternice, cărora autoarea le atribuie rolul de a schimba chiar destinul celorlalți. Interesantă este maniera în care Doina Ruști camuflează natura adevărată a adolescentei. Numele Pâtca, cel spus în fața celorlalți, schimbat, este amintit de șapte ori pe parcursul romanului, în schimb cel real, cunoaște treizeci și patru de astfel de ocurențe, până l un punct, fără să știm că este numele ei secret, de satorină. Proporția covârșitoare a acestui procedeu trădează armătura magică a romanului. O altă ipostază a feminității este conferită de Caterina Greceanu, iar umbra Maximei Tutelina, care o urmărește constant, legătură permanent păstrată cu anii copilăriei, reprezintă tot un indiciu al forței cu care scriitoarea își înzestrează personajele. Syrka întruchipează o imagine diluată a vrăjitoarei; născută în Balcani și călătoare la Istanbul, aceasta se îndrăgostește și își pierde vigoarea de a fermeca.
În schimb, figurile masculine sunt redate într-un amestec de instinctualitate, dezmăț și viclenie precum Ismail Bina, ori putere irosită și tiranie, cum e cazul domnului fanariot Costas, visare și nestatornicie, la Henri Dubois de Saint Maurice, înșelătorie și putere la căpitanul Mârcă, pricepere și creativitate în privința „filandrului” Zăval, orgoliu și pasiune la bucătarul Silică, lașitate și interes la Ogaru. Inocent e doar Burchioiu. Perticari e ascuns și ticălos, iar unele figuri de fundal, cum e cea a Mitropolitului, primesc accente caricaturale.
Cartea „scrisă de multe mâini și cu multe cerneluri”, Cartea lui Solomon și Cartea bucatelor rele topesc imagini fierbinți într-un conglomerat de fantezie, folclor, religie și magie, devenind forme de vindecare a omului de rău, dar nu oricum, ci printr-o ardere a propriei ființe. Deși sensul prim este ludic, romanul închide un înțeles profund, acela prin care, afirmă cu tărie Doina Ruști, adevărul este accesibil, dar trebuie descoperit. Licoarea gemenilor, îndelung căutată, este „făcută în multe case pe timp de iarnă”, descoperind simplitatea gestului de a trăi. Ființa umană este un cartograf, iar omul „deștept” poate recurge la memorie ca la „o pungă pe care inteligența te face să știi cum s-o deschizi. Un astfel de moment de deschidere, spre o altă poveste, care se va spune, la un moment dat este „Vocea bucătarului”.
Dificultatea de a găsi familia romanescă a prozei Doinei Ruști în cadrul literaturii europene este dată de această sinteză spectaculoasă între realismul magic epistemologic (sintagmă impusă de Roberto González Echevarría în 1974 ) și realismul magic folcloric, cu un dozaj potrivit pentru a face accesibil și în același timp provocator textul literar. Referințele culturale pe care cititorul atent le identifică ascunse printre volutele narațiunii își găsesc sursele în cunoașterea obținută din cercetarea manuscriselor, aspect mărturisit cu mai multe ocazii de autoare. Documentarea minuțioasă care a stat la baza scrierii textului se răsfrânge în intelectualizarea discursului, dar nu în direcția unei încifrări, ci cu intenția de a face accesibilă o perioadă istorică îndepărtată. Manuscrise de secol XVIII, nume obscure din mitologia latină ori o referință la Sator, solidifică substanța narativă în roman, cu o încărcătură ezoterică. Interesantă este transfigurarea ficțională a acestui Sator, „amulet curios” (cum îl considera Nicolae Cartojan), care păstrează misterul nerezolvat și iluminarea spirituală, dar adaugă transferul spre rețetele gastronomice. De la „răvașul de friguri” (amintit de Gaster), la leacul împotriva turbării ori imprimarea lui pe o bucată de pâine în scopul vindecării, ideea palindromului Sator este prezentă latent în textul Doinei Ruști, invitând tot la un proces de gândire și descifrare a sensurilor.
Reconstituirea atmosferei de sfârșit de secol XVIII se face mizând pe toate componentele istorice, culturale sau lingvistice. O căutare asiduă a cuvântului potrivit dă naștere unei carpete lingvistice cu iz balcanic, vie și pitorească. Sensibilitatea cititorului de secol XXI intră în rezonanță cu o lume pierdută, iar pentru a obține acest efect natural al scrierii, autoarea pune în slujba actului narativ o grijă ambițioasă pentru folosirea unui limbaj corect, inclusiv din punct de vedere istoric.
Lectorul atent va observa, de exemplu, forme lingvistice pitorești ca „tașca”, din magh. táska și „geanta” din turc. çanta, ca embleme ale celor două spații al personajului titular, sau alte cuvinte precum „zumzăia”, „bandaja”, „proces”, ce se integrează încă în scrierea contemporană. Până la urmă, nu putem discuta de anacronisme în cazul ficțiunii, căci pactul cu cititorul se face încă de la început, iar fluiditatea textului se menține pe parcursul tuturor paginilor.
Romanele Doinei Ruști sunt ca un joc de șah, în care inteligența și ghidușia se împletesc, fiecare mișcare fiind o modalitate de punere la lucru a cunoașterii dobândite anterior, un antrenament al minții și al spiritului. Realismul magic, de tip epistemologic, ce răzbate și din alte romane, precum Manuscrisul fanariot, dovedește o lărgire a orizontului cunoașterii locale și posibilitatea conectării cu literatura europeană. Misiunea prozatoarei de a convinge este admirabil îndeplinită prin organizarea materiei epice, prin spiritul didactic și informația științifică inclusă discret, dar, mai ales, printr-o fantezie debordantă, cu arabescuri și proiecții surprinzătoare ce definesc operele menite care nu doar fac, ci intră în istorie.
Alina BAKO
