Doina
Ruști

David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sânge este irlandez, plin de pasiune, ca toți fidelii Sfântului Patrik, dar a ales să-și potolească temperamentul de foc în liniștita și calma Norvegie, care l-a adoptat. Regizor de succes, David este legat și de România, unde are mulți prieteni care îi cunosc viața și pasiunile. Iar una dintre aceste pasiuni a vrut să-i fie transformată într-o carte. Fară ezitare, gândul m-a dus la Doina Ruști, stăpâna cuvintelor și a poveștilor care te fascinează. Ca noi toți, și David a fost cucerit de farmecul ei narativ și-a rugat-o să-i scrie povestea de dragoste. Altcineva vede uneori mai bine decât tine cheile ascunse într-o serie de întâmplări. Însă nu acesta a fost motivul principal al lui David. El a vrut să experimenteze condiția de personaj. Să simtă pe propria piele ochii necruțători ai spectatorului. Desigur, și-a închipuit că Doina va urmări faptele pe care el însuși i le mărturisise, lucru imposibil, având în vedere originalitatea ei ieșită din comun. “Ce poveste este aceea, a întrebat ea, spusă pe o singură voce? Orice iubire presupune un EL și o EA, două puncte de vedere.” Prin urmare, Doina a scris un roman admirabil, din două confesiuni, pe cât de diferite, pe atât de legate.

Scris în trei luni, romanul Logodnica aduce nu doar povestea de iubire a lui David, ci și o parabolă despre Est și Vest, despre extremele Europei.

Doina Ruști are capacitatea rară de a surprinde ipocrizia indivizilor și a societății, sub cele mai inofensive forme, dar în același timp, sub lentoarea derulării epice,formele acestea au o funcție constant erozivă. O scriitură picturală (prin comparația perfect utilizată) și cinematografică prin amploare.

Dacă ești un cititor occidental, vei vedea un splendid roman exotic. Dacă ești din Eu­ropa de Est, ai să percepi și di­men­siunea de adâncime, aceea de reflecție asu­pra unor lumi complet diferite, a bul­ver­sărilor din is­toria recentă, de care au­toarea se ser­veș­te pentru a da viață unor personaje su­cu­lente, dar împovărate de o condiție tragică.

Aspectul imprevizibil al naturii umane e foarte bine valorizat: Alisa, „logodnica“, e ilu­zia vieții lui David. Femeia niciodată po­se­dată cu adevărat, femeia–obsesie pe ca­re, și atunci când e conștient că a profitat de el, tot ar dori-o în schimbul lumii în­tregi. Nici „profitoarea“ nu e o idioată, drept dovadă, ea îl numește cu sinceritate „înger“ pe cel care o adoră și pentru câ­te­va secunde avem impresia unei parodii după Dostoievski.

Aici stă forța irezistibilă a Doinei Ruști. Ne spune o poveste care are mare legătură cu realitatea din jurul nostru, ne face să vi­săm la cărți celebre, ne amuză și ne pune pe gânduri, ne arată unde poa­te duce cultivarea haosului vieții con­tem­po­rane, haos potențat de puterile In­ter­ne­tu­lui de a comunica și de a te expune, ne surprinde cu subtilități care depășesc ca­dre­le epice și locurile comune cunoscute de cei care au citit multă literatură. Romanul Logodnica e o experiență de lectură care te face să vrei mai mult, mai multe povești - marca Ruști.

Logodnica este o carte despre uman, despre prea mult uman, ca să fim și noi nietzscheeni, o alt fel de rusoaică care a găsit un alt fel de Gib I. Mihăiescu… O rusoaică de-a noastră, de-a românilor!

Într-un ritm cinematografic, cele două confesiuni ființează ca embleme amărui ale unei incompatibilități organice de cultură, mentalitate, fior, ardere, empatie, orizont de așteptare, bagaj traumatic ce fac imposibilă reușita unei dinamici melodioase a iubirii celor doi confesori; atît de structural opuși, atît de diferiți în atitudine, construcție interioară și metastaze ale suferinței, încît poveștile celor doi actanți nu fac decît să sporească prăpastia dintre ei, denunțînd rînd pe rînd stereotipii, tabuuri și prejudecăți ale fiecărei lumi în parte. Cartea Doinei Ruști e similară unui tango – dansul iubirii, al trădării, al expectanței pasionale, al căderii, al mistificării și, respectiv, demistificării; în cazul de față, dansul unei absențe a chimiei dintre parteneri, al unei năluci obsesiv alimentate de stimuli eronat interpretați de David, a unei aspirații la libera circulație a viselor coagulată de himera Occidentului, aspirație în al cărei arest pare a fi Alisa blestemată la infinit să poposească.

Romanul Alisei este dureros, tragic, dar viu, adevărat, colorat, multitematic, chiar, adesea, poetic. David nu este un inocent, nu este o victimă, el întinde o plasă (a dependenței), iar ea nu este o femeie cu totul pierdută, nu este o venală, ci o orfană care trebuie să supraviețuiască, care trebuie să lupte mereu, care nu
are nimic sigur (și de aceea trăiește mereu clipa), într-o societate în care e mai simplu să te vinzi decât să îți găsești șansa. El are confortul, morala și superioritatea traiului asigurat, ea are disperarea și amoralismul celui care nu se poate baza pe nimic, viețuind într-o veritabilă junglă.

Alisa te trimite la Chira Chiralina, la Manon Lescaut, Marguerite Gautier, Marion Delorme, Esther Gobseck, femei decăzute, dar cu suflet nobil, pe care creatorii lor le reabilitează purificându-le prin iubire.

Doina Ruști face din personajul feminin “o metaforă a lumii în care trăim, a Estului” și deconstruiește imaginea mirajului occidental. Romanul surprinde nu doar povestea de iubire, ci lumi diametral opuse, dezvăluie aspecte sociale din Republica Moldova, dar și un fenomen actual global, cu implicații sociale majore, facebook-ul, devenit instrument de manipulare și mistificare a realității (persoane și postări fictive, incitări la revoltă, campanii de denigrare plătite, influențarea alegerilor electorale).

Doina Ruști privește în profunzime societatea contemporană în era globalizării, percepe dincolo de aparențe fața ascunsă a realului, deconspiră în ficțiune dramele lumii actuale, mecanismele psihice și sociale în care e prins individul ca într-o mreajă. Narațiunea e dinamică, viziunea cinematografică, personajele și limbajul foarte vii.