Stafia înaltă care bântuia Bucureștiul era una dintre obsesiile acestei femei pe care Ahmet începuse s‐o placă, mai întâi ca pe un prieten, care îi povestea lucruri exact pe măsura dorinţelor lui, iar apoi, după ce dormiseră nopţile, îmbrăţișaţi ca niște copii care s‐au adăpostit de furtună, după multe vorbe, după ce‐i cunoscuse parfumul și suferinţele, abia după ce‐i povestise parte din viaţa lui, într‐o seară de octombrie se îndrăgostise de ea.
Făcându‐și loc lângă umărul lui, clincăindu‐și mărgelele risipite pe perne, nu știi tu, Ahmet, îi spunea ea, în grecește, câtă suferinţă încape în sufletul meu, căci, de când mă știu, am fost singură, fără mamă și fără tată, aruncată într‐o casă din București. Și, ascultând‐o, începea să vadă fereastra și să audă zgomotul străzii, căci anii bolnavi, acei ani în care dorinţele se alterează, anii cu neputinţe și îngrădiri, care storc orice vlagă din om, anii de dinainte de acea faptă crudă, prin care oricine se rupe de mângâierile părintești, în acei ani care seamănă cu o infecţie și care pregătesc libertatea, ea stătea închisă în casă.
