Doina
Ruști

„Bucureștiului fanariot e o urbe, care se leagănă zi și noapte în ritmul moleșitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiții, zvonuri și magice arome orientale, și care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice și fără obiect, de tristeți grele și de melancolii fără nume.

Dacă ar fi atât și tot ar fi de-ajuns.

Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruști, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente și scrise cu talentu-i binecunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relații private nemiloase, comportamente surprinzătoare și habitudini stranii.”

Eugen NEGRICI

Din cele 47 de povești, una e mai fascinantă decât alta. E foarte greu să alegi, fiecare are un nu-știu-ce care te seduce și te face să fii alături de personajul principal cu multă simpatie. Doina Ruști își iubește eroii și astfel se explică felul în care înțelege lumea lor. Altminteri, lumea de acum două sute de ani ar fi fost misterioasă pentru cititor, reperele noastre contemporane de tot felul sunt complet diferite, iar fără empatia scriitoarei nu am ajunge să ne minunăm în fața eroilor ei.

„Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” este un splendid volum de 47 de povestiri în care autoarea țese o dantelărie de întâmplări adevărate, detalii istorice picante și mini-adaosuri ficționale, având la bază documente din secolul al XVIII-lea. Capacitatea epică a Doinei Ruști de-a se întrupa în estetica fanariotă nu mai are nevoie de nicio prezentare, metempsihozele-i süskindiene sunt veritabile master class-uri de reconstrucție documentară. Și asta mă duce cu gândul la ceva ce spune un personaj al lui Thorton Wilder în „Ziua a opta”: „Imaginație e când vezi prin perete”. În cazul de față, imaginație e când vezi limpede prin monografii și acte domnești și știi să sufli peste ele o peliculă revelatorie.

Probabil cei mai mulți dintre cititoriii acestei rebrici, dacă nu majoritatea, ba chiar marea majoritate nici nu-și închipuie ce lume fabuloasă, minunată, uimitoare, parfumată și seducătoare exista în urmă cu două veacuri, chiar ceva mai multișor, în Bucureștii noștri, dar și cam în întreaga Valahie și Moldovă. Nu doar vestminte încântătoare, colorate, cu nume uitate aproape azi și care mângâie ademenitor urechea, nu doar obiceiuri surprinzătoare, legi pe care de-abia le înțelegem azi, nu doar case și drumuri care ni se par primitive, dar erau moderne la vremea lor, în comparație cu ce fusese mai înainte, ci cu deosebire povești, istorii care te pot lăsa cu gura căscată. Adevărate subiecte de romane. Pe unele chiar Doina Ruști le-a ferecat în câteva dintre romanele sale din anii trecuți. Dar cele mai multe au rămas nescrise.

Până la cartea pe care o semnalăm astăzi, o bijuterie din toate punctele de vedere.

Cartea Doinei Ruști cuprinde o serie de întâmplări țesute în jurul unor intrigi amoroase care se derulează în Bucureștiul fanariot de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Tehnicile narative, imaginarul subiectiv al acestei cărți de povestiri ne poartă cu gândul la nuanțele toride și erotice din tablourile lui Klimt, la siluetele plutitoare din picturile lui Chagall, la realitatea transfigurată din opera lui Dali, la istoriile dulci-amărui din cărțile lui Ian McEwan, la forța cu care Alexandru Vona sau Gellu Naum au resemantizat lumea prin text, la realitățile repovestite cu tâlc în Morțile imaginare de Michel Schneider. Cu alte cuvinte, avem în volumul Doinei Ruști o lume în șalvari și cu ișlic decupată din deșertul realului și repovestită așa cum i-ar fi plăcut, fără îndoială, chiar ei înseși să se citească.

Cele 47 de povestiri mi⁠-⁠au atras atenția în special prin modelul narativ, divers și modern, ceea ce mă face să încep cu povestirea Clanul lui Narcis, în care remarcăm încă de la primele paragrafe relația intertextuală cu romanul de debut al Doinei Ruști, Omulețul roșu. Ceea ce ne interesează în special este trecerea de la rememorarea unui episod autobiografic la descrierea cât se poate de veridică a tabloului pe care, deși îl vedem, căci aproape fiecare povestire se bucură de ilustrație de epocă, nu⁠-⁠l simțim ca autoarea. Nu simțim alageaua (pânza) anteriului, nu bănuim că stofa albă nu prea se purta, pentru că era greu de întreținut și nici nu ne gândim că ținuta mustăciosului Aredio Sochim este una de ocazie. Îi deslușim farmecul din privirea profundă, care ne țintește direct, dar nu simțim nici măcar a zecea parte din „dorința acută" a subiectului portretizat de a nu fi uitat, de a fi privit cu adevărat, adică analizat, ca „față cu pretenții și cu speranțe", căci „să-ți faci o fotografie e până la urmă un amor destul de ciudat, exact ca atunci când scrii un roman și vorbești despre tine".

Anatomie a narcisismului care⁠-⁠l bântuie pe orice creator, portretul lui Sochim se transformă treptat într⁠-⁠o subtilă caricatură.

Nu putem să nu remarcăm că fiecare crâmpei de stranie poveste surprins de Doina Ruști își are ca punct de plecare întâmplări reale, adevărate, redate în cuprinsul actelor vechi păstrate în arhive, muzee și biblioteci. Doar ochiul introspectiv al autoarei și talentul său scriitoricesc fac ca rândurile scrise searbăd pe bucăți de hârtie îngălbenită de trecerea timpului să fie capabile să transpună în prim-plan chipuri și veșminte, moravuri și bizarerii amoroase din peisajul bucureștean fanariot. În plus, minunatele povești stranii spuse de Doina Ruști în cursul celor 175 de pagini sunt cuprinse într-o excepțională realizare editorială, pe hârtie velină, cu splendide reproduceri color ale unor tablouri ale vremii

subiectele sunt, cel mai adesea, năucitoare: crime și poezie legate de familia poeților Văcărești, nebunia unui neamț pe nume... Voicu, legături clandestine la Palat, o slugă care devine, prin text, „un mărunt nemuritor”, doi draci tineri se îndrăgostesc rău de o femeie, ciuma vine odată cu berzele negre, pe un lefegiu domnesc îl „calcă ielele”, argații își depășesc condiția socială, simțuri, pasiuni neobișnuite, înșelăciuni, omoruri, jurăminte călcate ce se cer a fi judecate de domnul fanariot, otrăviri, răzbunări, moravuri și legi, pedepse aplicate la tălpi cu toiegele, multe tablouri de epocă și o uriasă risipă de detalii, într-o lume despre care nu știm mai nimic dar despre care credem, după ce citești cartea/ cărțile Doinei Ruști că era făcută de oameni care iubeau pînă erau amețiți cu totul de vis, plăcere, frumusețe... adevărată sau nu, nu de puține ori plătind cu viața pentru

dorințele lor.

Există și două povestiri atipice. Una se numește Mărturia argatului și amintește de un text dostoievskian, prin modul în care naratorul deliberează asupra a ceea ce se poate petrece cu niște personaje: „Ce se poate face cu personajele astea? Întotdeauna e vorba despre un conflict, fie deschis – de genul că cele două personaje se întîlnesc cu al treilea, care le opune o rezistență în creștere - fie un conflict risipit, prin mici narațiuni, care ne spun lucruri despre viața de dinain-

te...”. Celălalt text e Calul, o povestire în care figura centrală nu mai e cea umană: „Era un animal remarcabil, mai mult, chiar un partener. Într-o noapte i s-a părut că-l vede la geam, sforăind cu subînțeles. Au fost zile cînd, orice ar fi spus arunca și-o privire spre cal, ca să se asigure că-l aprobe.”

După cum spuneam și mai sus, dincolo de orice și de oricine, Bucureștiul fanariot e marele și singurul personaj. Dar „poveștile” spuse cu patos și har de un

narator îndrăgostit de subiectul dezvoltat fac ca acele personaje, multe dintre ele beneficiare ale unei „democrații” originale ce demolează logica „eroilor”, să intre în rîndul „nemuritorilor” prin intermediul literaturii adevărate. Implicit, urmează romane.

Doina Ruști, cu o imaginație perfect mulată pe spațiul și timpul fanariot, crează istorisiri ale unei lumi și atmosfere pasionante, încântătoare și credibile cititorului secolului XXI.

Un eros tulbure, subtil, surprinzător, așa cum sunt, probabil, toate poveștile de dragoste demne de a rămâne în memoria literară.

Există ființe umane cu deschideri oculte, cu puterea de a transcede realitatea, iar doamna Doina Ruști este, cu siguranță, o astfel de ființă. Aproape ireală. De aceea, îi vine ușor să dea la o parte perdeaua care acoperă trecutul.

Pe mine m-a cucerit.

Lumea din „Ciudățenii amoroase“ este una a dorințelor, a simțurilor și a pasiunilor, o lume puternic colorată și parfumată unde oamenii, amețiți de visuri și frumuseți, comit fapte nemaiauzite. Omoruri, furturi, otrăviri, reclamații, răzbunări, rivalități, înșelăciuni de tot felul arată cum funcționa lumea de atunci, cum gândeau oamenii, ce îi diferenția și ce îi aducea laolaltă, care erau crezurile și dorințele lor, care erau legile și pedepsele.  

Povestirile Doinei Ruști sunt tablouri detaliate în care se oglindesc moda vremii (anteriu, ișlic, haină de jder, samur sau vulpe, șal de cașmir), fascinația românilor pentru obiecte, mirodenii, stofe și mătăsuri venite din afară.

Vezi și Receptare critică și BIBLIOGRAFIE