Ani avea o cameră dichisită, numai a lui. Cotizase gras.
− Aș fi putut să stau oriunde, mi-a explicat el, dar îmi place la căminul ăsta că e plin de artiști.
Măsuța de lângă pat era acoperită de sticle, mai mult spirtoase, iar pe o policioară de deasupra erau înșirate rame cu poze cretine, busturi în costum, cu cravata în gât și freza geluită.
− De la ce vine Ani?
− De la Animal.
Nu era nici ironic nici supărat.
− Și în buletin cum te cheamă?
− Nu-ți spun! Un nume de rahat! Prin liceu a fost o dată o fază dintr-un film, dar la un moment dat cineva mi-a zis Ani. Și lumea a uitat de chestia inițială. De fapt mi-a plăcut că e scurt.
− Asta înseamnă că numele adevărat e kilometric.
− Ți-am zis că nu ți-l spun. Ce bei?
− Tu ești în pozele astea?
Nu mai aveam chef să beau și nici să mă car în camera mea, așa că am trecut la o scurtă inspecție. Pe peretele alb, ramele cu busturi înțepenite săreau în ochi. În special una, care m-a tăiat chiar de cum am pus degetul pe muchia aurie. Bărbatul din poză privea dintr-o parte, zâmbind insinuant și luminat de gulerul impecabil al cămășii „Braiconf”, iar mie mi-a venit imediat să fac un pas în spate. De fapt, chiar m-am văzut cum mă izbesc în perete cu 200 la oră, luminată de spoturi verzi și cu părul făcut măciucă.
Dar bineînțeles, asta era numai în mintea mea. În realitatea din camera lui Ani, stăteam încă împietrită, cu degetul pe rama de rahat, suportând privirea aia, marca Aurelius, de la un bărbat care-mi jumulise mândria și pe care n-am să-l pot uita niciodată. Nici peste 50 de ani, când voi tremura lângă tăblia unui pat încercând să sug lingurița ținută de mâna unei infirmiere, nici în somnul împietrit al morții și nici dincolo de el, în vidul negru, în care ultima moleculă a memoriei mele va supraviețui întâmplător și agonic numai pentru a ține în viață aroganța acestui bărbat.
− În pozele astea, zornăi în spatele meu vocea lui Ani, în toate cinci, de fapt, este fratele meu.
