În romanele Doinei Ruști, Lipscaniul nu este doar o stradă veche a Bucureștiului, ci un loc viu, aproape fabulos, în care orașul își adună vocile, mărfurile, miresmele, zvonurile, fricile și dorințele. În Trilogia fanariotă, de la Manuscrisul fanariot până la Mâța Vinerii și Homeric, strada și piața Lipscani apar ca o inimă a orașului, o intersecție a negoțului, a iubirii, a blestemului. Aici se nasc legendele Bucureștiului.
În această lume, Lipscaniul nu este fundal, ci personaj. Lumina are intensitate, mirosurile sunt narative. Strada Lipscani înseamnă zgomot, memorie, febră și putere de atracție.
Lipscaniul este mai întâi locul amestecurilor. Aici se văd stofe, pantofiori, prăvălii, hataiale, șalvari, anterie, lăutari, dughene și oameni veniți din toate părțile orașului. Piața e centrul viu al Bucureștiului fanariot, locul în care privirea se umple de culori și miresme.
„Am mers până în Piața Lipscani. Totul mă făcea să casc gura, iar acum, când scriu, abia m-abțin să nu povestesc despre stofe ori despre pantofiorii acoperiți cu mărgele. Se aprindeau luminile, n-o să uit niciodată, și mirosea a dovleac abia scos din cuptor. Lângă pălimarul unei dughene niște lăutari cântau, smulgând lăcrimioare și ofuri adânci. Eram în inima târgului. Pe lângă mine foșneau hataiale cu flori, șalvari și anterie ca fulgul.”
Mâța Vinerii
Strada Lipscani. Copyright doinarusti.ro
Numele Lipscanilor vine din negoț. În Manuscrisul fanariot, strada e legată de negustorii veniți de la Lipsca, de prăvălii, de plimbări, de idei și de forfota unei lumi aflate în mișcare.
„Tocmai de-aceea Leun își făcuse un obicei din a cutreiera strada, care, din cauza numeroșilor negustori veniți de la Lipsca, începuse să se numească Lipscani. Iar plimbările îi aduceau și idei.”
Manuscrisul fanariot
În Mâța Vinerii, Piața Lipscani devine un mecanism amețitor, un ceasornic, o magmă, o moară. Cine intră acolo nu mai știe încotro merge. Drumurile se amestecă, trăsurile se blochează, precupeții strigă, iar orașul pare că își mestecă singur poveștile.
„Totul a mers șnur până în Piața Lipscani, care era un fel de ceasornic, o magmă mestecătoare, în fine, locul în care, așa cum s-a dovedit mai târziu, trebuia s-o iau mereu de la capăt. N-am înțeles atunci, ci cu timpul, după ce mi-am dat seama că toate drumurile duceau la ea. Piața Lipscani era un fel de blestem, dar tot pe-acolo era și cheia întregii mele istorii.”
Mâța Vinerii
„Piața Lipscanilor era ca o moară, era un vârtej. Odată intrat, îți uitai visurile.”
Mâța Vinerii
Lipscaniul este și o rețea a zvonurilor. Veștile intră prin hanuri, se furișează spre biserici, trec din gură în gură și se răspândesc în tot orașul. În jurul străzii se adună hanuri, biserici, turnuri, piețe și locuri de trecere.
„Zvonul a fost comentat pe larg de cei câțiva telari, iar o oră mai târziu a intrat pe Lipscani, prin hanuri, și s-a furișat la Zlătari, în biserică…”
Manuscrisul fanariot
În lumea fanariotă a Doinei Ruști, strada poate fi umbrită de un cufăraș zburător, privită prin ochii unei femei care ajunge să devină legenda unei case, luminată de o lună de sticlă sau străbătută de trăsuri care se desfac ca florile. Realul istoric se deschide mereu spre fabulos.
„Cei doi bărbați coborau spre Lipscani. Peste București se ridicase o lună de sticlă, iar din casele încălzite cu lemn de stejar se auzeau lăutarii și clinchetul de clavire.”
Manuscrisul fanariot
„Erau două sticluțe ascunse într-un sipet pe care îl vedea în fiecare noapte luând drumul singur, ca un cufăraș zburător, trecând peste Hanul Sf. Gheorghe, umbrind Lipscaniul…”
Manuscrisul fanariot
„Într-o noapte, pe când toți ai casei dormeau, s-a deschis cufărul din salon, iar una dintre rochiile Despinei a luat-o spre ușă, plutind ca un corb care-și caută prada. Bucătăreasa, care, cine știe din ce motiv, se sculase din pat, a văzut cum rochia de mătase ieșea pe ușă, dusă de o pală de vânt, și-a alergat la fereastră, de unde a urmărit drumul acelei rochii printre tarabe, prin piața Gorgani, ca să se ridice apoi, peste case, dispărând deasupra străzii Lipscani, înghițită de umbrele nesătule ale nopții.”
„În Piața Lipscani, ca de obicei, era înghesuială, iar trăsurile se opriseră unele într-altele. Lângă tecar fornăiau caii străinului, pe care abia atunci bucureștenii aveau să-l vadă la față. Sub ochii înmărmuriți ai mulțimii, trăsura începu să se desfacă, exact cum se desface o floare…”
Mâța Vinerii
Unul dintre cele mai puternice nuclee fabuloase ale Lipscaniului este povestea Zoicăi, femeia care rămâne lângă fereastră, privind strada până când ochii ei par să cuprindă toate amănuntele locului. Din această imagine se naște o legendă urbană: „casa cu ochi”.
„Privea neîntrerupt prin geamul rotunjit, ca o jumătate de lună. Și avea să rămână așa ani lungi, fără să scoată vreun cuvânt, încât mulți bucureșteni se opreau să-i vadă ochii, deveniți cu fiecare zi tot mai mari, lărgi, ca să poată cuprinde în ei strada Lipscani și toate amănuntele ei, dilatați pe toată suprafața ferestrei, ca niște oglinzi, încât și la o sută de ani după ce neamul s-a stins, lumea continuă să numească acel colț de stradă La casa cu ochi.”
Manuscrisul fanariot
Prelucrare după Preziosi, copyright doinarusti.ro
În aceste romane, Lipscaniul nu este doar un reper urban. Este locul în care se intră și din care nu se mai iese la fel. Aici se uită visuri, se aud cântece, se nasc zvonuri, se schimbă iubiri și se deschid drumuri. Strada devine o hartă a destinului, o zonă de trecere între istorie și fabulos.
„Piața Lipscani era un fel de blestem, dar tot pe-acolo era și cheia întregii mele istorii.”
Mâța Vinerii
[Imagine: fragment din harta Manuscrisului fanariot, zona Lipscani]
Vezi și:
