Orașul colcăia de mistere, iar între acestea, cele mai numeroase întrebări erau despre oamenii dispăruți fără urmă. În visele mahalalei Gorgani, toate relele se aflau în pădure, la Cotroceni, unde mulți nici nu intraseră vreodată, deși o vedeau aproape la fel, ca pe o țesătură de ghimpi, locuită de pitici cu gheare înveninate, care ieșeau în special noaptea, împânzind toate străzile, omuleți minusculi, cât șchioapa, neînduplecați și perfizi, gata să‐și înfigă dinții într‐o pulpă de om.
Pe acești monștri îi ținea în viață doar o dorință: să distrugă Gorganii, toată plasa cu mahalalele ei, considerându‐se stăpânii de drept ai apelor Dâmboviței, într‐un fel datori să‐și ia în primire ținutul.
Prin restul Bucureștiului nu erau așa de temuți, nu se vorbea prea des despre ei, cu toate că pentru toți pădurea rămânea un loc diabolic.
Mulți știau de existența omului nevăzut, îi simțiseră prezența ori răsuflarea, iar alții, mai puțini, vorbeau despre o namilă care ar fi trăit sub o movilă, numită din vechime gorgan.
Gândul acesta deveni persistent, iar nopțile Mărmănjica se trezea speriată și alerga la fereastră să vadă dacă nu cumva răbufnește în valuri răsuflarea stafiei. Năltărogu, pe care îl văzuse atât de bine, începea să devină o amenințare, un monstru care se hrănea cu oamenii din Gorgani. Alături de zeci de creiere, și ea începuse să se gândească la bucătăria fabuloasă, pe care Năltărogu o avea sub Gorgan, o plită groasă pe care gătea ciulamale de oameni! Când deschidea ferestrele dinspre piață, adeseori venea miros de tocană, o mireasmă, care, seara, când coroanele teilor păreau nemișcate, plutea peste case, intra în grădini și se pierdea peste Dâmbovița, până în fundul bălților și‐n mâlurile întărite de valuri, iar pe deasupra Pieței Gorgani se adunau uneori pălării aburite - sufletele celor care fierbeau în cazanele stafiei mâncătoare de oameni.
Alteori plutea mirosul parșiv de prăjeală, domolit cu frunze de hamei, opărite în vin, ori ieșea subțirel, fumul turtelor de mălai.
Pe la prânz simțeai aburii de compot, numai bun de picurat în salate.
Dar fripturile îmbibate în miere dominau cartierul, mai ales înăbușite, dar și grătare, mozolite cu usturoi. Napii fierți și frunza de viță își trimiteau suferința în stradă, iar alteori se auzea clipocit de fiertură.
În străfundul Gorganului duduia plita, iar Năltărogul, învârtind la clătite, fluiera ușurel. Mărmănjica și‐l amintea în baltă, un cap plutitor, îi visa ochii largi, obligându‐te parcă să‐ți ștergi din minte orice gând despre căpcăuni și despre stafii. De ce n‐o mâncase? Poate că prefera anumiți oameni, făcea mofturi și, se înțelege, avea de unde s‐alegă! Doar nu pui la tocăniță mierle și sturzi!
(Homeric, Polirom, 2019)
Sunt Doina Ruști, veniți cu mine!
