Cele mai vechi uniforme de școală pe care mi le aduc aminte aveau șorțuri negre. Fetele purtau în gimnaziu o rochie pepit, alb-negru (sare și piper, se mai numește), la care atașau un guleraș alb, amplu. Peste ea, urma șorțul, de pânzică, negru, cu bretele flancate de volane bogate. Arătau ca niște stoluri de mierle, iar eu îmi doream să ating vârsta de școală, ca să pot purta o astfel de uniformă și să intru în stol. În special șorțul mi se părea distins, poate din cauză că pe atunci nu aveam nicio haină neagră, nici măcar o eșarfă.
Dar am avut ghinion, s-au schimbat uniformele exact când mi-a venit mie vremea. Negrul a fost înlocuit cu albastru, culoare care s-a extins în timpul vieții mele, cotropind totul: salopetele, halatele de muncă, de la vânzători, la profesori (care un timp au fost obligați să poarte halat în timpul lecției), totul devenise albastru.
În afară de asta, șorțul era simplu, cu bretele înguste, iar după primele spălări se ponosea rău. Oricât le-ai fi călcat, bretele se răsuceau, trăgând după ele și rochia.
În compensație, bunică-mea mi-a schimbat gulerul, care era și el proletar, cu unul amplu, brodat și apretat, încât, la fața mea de chinez, venea mănușă, arătându-mă ca pe un pui ieșit dintre petale de nufăr.
Au trecut niște ani, dar continuam să visez vechile uniforme și să mă atașez în mod secret de negru, culoare pe nedrept blamată, atribuită morții.
Într-o noapte am visat-o pe Ferenike, care pe atunci nu avea nume, botoasă, mută, prevestitoare de rele. Era îmbrăcată în uniforma neagră, cu șorțuleț de mătase, care aduna puișori de lumină din loc în loc. La o oarecare distanță ardeau niște lemne, iar Ferenike și-a scos uniforma și-a aruncat-o în foc. În mod paradoxal, nu rămăsese fără haine pe ea, devenise o siluetă de smoală.
Visul mi-a dat idei. Nu mi-am ars uniforma, dar am scăpat de ea într-un fel, ascunzând-o în magazia cu multe calabalâcuri, despre care v-am povestit de atâtea ori. Împăturită într-o ladă străveche, era greu de găsit.
În mod natural, am plecat la școală într-o rochie galbenă, stârnind o furtună. Să nu ai uniformă era ca și cum ai fi chiulit de la muncile patriotice, ca și cum ai fi sfidat colectivul și te-ai fi dezis de stolul de mierle. Familia era supărată, la școală nu se putea pune problema să mă primească.
Totul a durat mai bine de-o săptămână. În timpul anului școlar, uniformele se găseau greu, așa că a trebuit să-mi fac una cât de cât similară cu cea din comerț.
Dar, similar e mai aproape de diferit decât de identic. Uniforma mea era pepit pe negru, ca cea de odinioară, dar cu șorț albastru, dintr-o fostă perdea satinată. Am purtat-o câteva luni, pentru că eram la finalul clasei a IV-a, și-am ținut-o minte până acum, pentru că venea dintr-un vis, dintr-o lume numai a mea, și pentru că presimțeam anii mulți în care jumătate din timpul meu bun avea să se ducă, topit, în temnița uniformei albastre.
