În noaptea de Înviere mereu se întâmplă miracole, unele dintre ele atât de marcante, că nu le mai uită 4-5 generații. Altele sunt consemnate de câte o mână și descoperite periodic de niște ochi care n-au altă treabă. În această categorie intru și eu. Răsfoind zilele trecute o carte, am găsit o însemnare, un text scurt, de-acum 200 de ani. Inițial am crezut că autorul făcea parte dintr-o familie de conțopiști, că fusese poate calemgiu cu pretenții, din vreo casă fanariotă. Dar cum nicio însemnare nu rămâne aninată de întrebări, pot să vă spun ce-am descoperit mai departe.
Totul a început în aprilie, lună care vine mereu cu mofturi și flori, fiind de regulă nehotărâtă, plină de perfidii și uneori chiar aducătoare de ploi și ninsoare, dar mai ales cutreierată de un vânt aspru, care taie în carne. Sub apăsările ei se spulberă florile prunilor și dintre toate, în aprilie apar și niște ființe uitate de lume, pe numele lor mărmănjici.
Unii spun c-ar fi fost ajutoarele zeiței Demeter, dar e posibil să fie doar mituri.
Nu le vezi, sunt minuscule, dar ochii lor sunt ca laserul: îți intră în creier. După ce te privesc, le visezi noaptea și nu-ți dai seama de unde le știi, fără să înțelegi că te-au tăiat drept în cortex, ca să-ți lase pentru totdeauna fețele lor.
Se știe că apar în aprilie, obrăznicindu-se pe la Joimari, când putem vorbi despre o invazie. Deși forța lor cea mai mare vine noaptea, când îți intră în vise, sunt oameni care le văd și pe timpul zilei și după aceea nu mai pot să le uite. Întâlnirea cu mărmănjicile te face să înțelegi diferite mistere.
În Bucureștiul fanariot trăia un tip dichisit, care avea o slujbă prea rar practicată de un bărbat, anume broda. Și nu orice, ci steagul domnesc, fâlâit pe la marile sărbători. Era purtat pe străzi primăvara și, pe lângă pajură, îi înfățișa pe Sfinții Împărați Constantin și Elena, ocrotitorii orașului București.
Și să nu credeți că era o treabă de mântuială, ci muncă migăloasă, făcută cu ac subțire și fir de mătase.
Dichisitul era meșter în broderii, știa multe tipuri și făcea gulere și volănașe, eșarfe cu înflorituri și litere răsucite, dar mai ales broda fețe de papucei și mici batiste de fluturat pe sub nas, la întâlnirile importante.
În acel aprilie despre care vorbim, cam pe la Florii, deja munca lui era pe final. Steagul, din mătase gălbuie, aranjat pe margini cu fir de aurit, avea pe o față stema cu pajura, iar pe cealaltă două siluete împărătești, lucrate atent cu fir alburiu, fără stridențe, fără înflorituri inutile. Erau împărații, dar stilați, brodați îngerește, ca niște ființe picate în apele pânzei pentru a pluti veșnic.
Broderul bucureștean era fericit. Steagul nu era oarecare, ci o capodoperă bună de păstrat în sipete domnești.
În acea seară urma să-l ducă la poarta din dos a palatului, unde o slugă înaltă avea să-l plătească. Însă banii nu erau importanți. Zilele următoare, când Ipsilanti avea să iasă din casă, tot oraș va fi cu ochii pe steag. Și nu doar în Post, ci și după aceea, în zilele Paștelui, de Sf. Gheorghe și mai ales după ce începeau plimbările și petrecerile de prin grădini.
Steagul lui, subțire și delicat, va fâlfâi înaintea alaiului. Întotdeauna steagul era înainte. După el veneau lăutarii și pe urmă restul alaiului, trăsurile principelui și armata îmbrăcată în zarpale.
Dar cea mai așteptată sărbătoare din toate venea abia de Sfinții Constantin și Elena, când tot orașul era pe străzi. Steagul trecea pe arterele principale, până la Mitropolie și înapoi. Și nu era bucureștean care să nu întrebe cine-a cusut steagul, încât numele autorului trecea de la unul al altul și până seara îl știa tot orașul.
Ca să nu mai punem la socoteală ziua de 22 mai, când se scotea herghelia domnească! Toți târgoveții erau de cu ziuă în Colentina. În corturi subțiri și într-un chioșc al plăcerilor, se așezau, după rang, domnitorul și tot alaiul. Între corturi stăteau lăutarii, pregătiți de cântare. Apoi începea defilarea prin fața lui vodă, cu tot poporul adunat pe o parte și pe alta a drumului spre Băneasa. Mai întâi trecea steagul, încet, dus de-un călăreț, fără grabă. Lumea amuțea de uimire, steagul fâlfâia ca o pală. După el, la mare distanță veneau caii, în număr de 100, scoși la ceair, adică pentru prima oară în an lăsați să pască, într-un izlaz special, care se întindea până la Pădurea Băneasa. 40 de zile, cât țineau libertățile cailor, steagul fâlfâia în gardul pășunii, înălțat pe-o prăjină, bătut de vânt și văzut de departe, ca să se știe că începuse petrecerea cailor.
Bineînțeles în timpul ăsta lumea petrecea prin grădini, și nu o zi-două, ci 40, cât dura ceairul în târg.
În tot acest timp, dichisitul trecea plin de fumuri, dintr-o grădină în alta, ascultând complimentele tuturor. Căci nu era om care să nu laude steagul. Normal, era evenimentul numărul unu.
În ajunul acestor fapte se afla acum dichisitul, ocazie pentru care își făcuse și o cămașă, care-i punea în valoare obrazul de caramel și ochii de smoală.
A luat steagul, învelit într-o pânză subțire și-a plecat la palat, fără să-i treacă prin minte că mărmănjicile trecuseră pe acolo. Restul e previzibil și notat pe fila de carte: steagul, brodat cu atâta grijă, era roșu, bun de enervat un curcan.
Dichisitul a fost distrus. În acea primăvară n-a mai ieșit din casă. Toate sărbătorile importante au trecut cu steaguri mai vechi, iar târgul a crezut că dichisitul își pierduse talentul, putea fi uitat.
Dar nu era el bărbatul care să iasă din joc atât de ușor. Zile multe a cercetat. A întrebat în stânga și-n dreapta ca să afle dacă exista ceva similar. Unii povesteau că în timpuri vechi își găsiseră multe lucruri colorate aiurea, chiar și ouăle din cuibar, care până la urmă deschiseseră o modă de Paște. Alții povesteau despre unghii vopsite ori despre capre albastre. În sfârșit, exista precedent.
Dichisitul a suferit în tăcere un an. În aprilie următor era pregătit și gata să păzească intrările. Pusese capcane, dormea puțin și era cu gândul la ființele vinovate, puse pe colorat.
Într-o dimineață de Joimari, a trecut printre răzoarele cu salată. Era slab, nedormit, cu ochii duși în găvane. Și cum privea printre frunzele mici, a dat de niște lumini care-ți răscoleau prin carne și mațe. Și-atunci le-a văzut, în sfârșit: printre tufele de lăptucă niște ființe cât unghia îl priveau cu atenție încordată. Erau sute, mii de mărmănjici, poate, pe care lui îi fusese dat să le vadă. Și privindu-le neclintit, în dimineața ostilă, trăgând în nări răcoarea lunii aprilie, dichisitul a înțeles, fără să mai aibă nevoie de vreun cuvânt, că mărmănjicile fuseseră bine intenționate. Nu aveau nicio treabă cu steagul. Nu-l pedepseau din pricina unor strămoși vinovați. Nu vruseseră decât să-l ajute.
Și, cuprins de o fericire neașteptată, așa cum se întâmplă înainte de Paște, broderul a lăsat acul și-a țesut o carpetă – pentru a ști și urmașii cum arată o mărmănjică. Cine vrea s-o vadă, o găsește cu siguranță la MNȚR, în colecția de scoarțe și chilimuri străvechi.
