Într-un studiu publicat în Dacoromania litteraria (2017), Elena Crașovan, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara, criticul literar, propune o lectură comparativă a trei romane despre comunismul târziu:
Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu,
Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu,
Fantoma din moară de Doina Ruști.
Studiul pornește de la ideea că aceste romane nu „povestesc” doar comunismul, ci rescriu mitic istoria, deschizând o perspectivă simbolică dominată de apocalipsa, fantome, în tradiția realismul magic, ca instrument, vorbind despre memoria colectivă. În acest context, „Fantoma din moară” ocupă un loc central, fiind romanul în care fantoma devine metafora unui trecut, care nu mai poate fi îngropat.
Pentru Crașovan, lumea din Fantoma din moară este un spațiu dublu: pe de o parte, satul Comoșteni este locul unei copilării, cu ritualuri, superstiții, mici mitologii locale, pe de altă parte, același loc devine scena unei istorii violente, deformate de totalitarism.
Moara, „inima satului”, apare ca un simbol ambivalent: este și sursă de viață, și mecanism de devorare. Distrugerea morii, în anii ’80, nu e citită ca o eliberare, ci ca un „fals sfârșit al lumii”: trecutul nu este îngropat, ci pulverizat și împrăștiat în oameni, care rămân pentru totdeauna purtători ai traumei.
Cea mai importantă observație a Elenei Crașovan privește modul în care romanul transformă fantoma se referă la ideea că nu avem de-a face cu o apariție clasică, care bântuie spații, ci cu un agent invaziv, care intră în corp și în minte.
Pentru personajele din Fantoma din moară, întâlnirea cu fantoma e trăită ca:
agresiune fizică,
violare a intimității,
dar și ca o formă de amor bolnav, dependență, transă.
Victimele și călăii, țăranii săraci și oamenii regimului împărtășesc aceeași stare: corpuri posedate, vieți trăite „împreună cu altcineva”. Asta o face pe Crașovan să vorbească despre „lumea morților vii”: oameni care continuă să meargă, să muncească, să repete gesturi, dar care au cedat controlul asupra propriului destin.
Un alt aspect important din studiu este „nostalgia inversă” (concept preluat de la Svetlana Boym): nu e dorul de un trecut idealizat, ci visarea unui viitor salutar, în care cineva, cândva, va repara totul.
În această cheie, romanele analizate – inclusiv Fantoma din moară – vorbesc despre:
comunități aflate într-o tranziție fără sfârșit,
personaje care nu mai cred că pot schimba ceva,
o lume în care istoria e resimțită ca o forță exterioară, impersonală, ce trece peste oameni și îi strivește.
În Fantoma din moară, această idee se concretizează în imaginea locuitorilor din Comoșteni, care ajung să se perceapă nu ca subiecți ai propriei vieți, ci ca niște figuranți introduși într-o poveste scrisă de altcineva.
Elena Crașovan insistă asupra felului în care realismul magic din Fantoma din moară nu e un simplu ornament stilistic, ci un mod de a reprezenta:
ceea ce nu poate fi spus direct,
ceea ce este prea dureros sau prea obscen în istoria comunismului.
Fantoma, moara, satul contaminat, corpurile posedate – toate devin forme prin care literatura recuperează un trecut „de nenumit” și îl transformă în imagine, atmosferă, mit local.
Studiul subliniază și un paradox: deși, formal, aceste romane par să ofere o privire „de sus”, apocaliptică, asupra istoriei, ele mărturisesc mai degrabă neputința de a încheia cu adevărat socotelile cu trecutul. Fantomele nu pleacă, apocalipsa nu limpezește nimic, iar comunitățile postcomuniste rămân prinse într-un timp suspendat.
Chiar dacă interpretarea Elenei Crașovan pune accent pe simbolism, pe imageria cărții, dominată de „morți vii”, studiul are meritul de a:
plasa Fantoma din moară într-un dialog major cu alte două romane reprezentative despre comunismul târziu;
evidenția forța metaforică a fantomei ca figură a istoriei care intră în oameni;
arăta că realismul magic din roman nu este evazionist, ci o formă de critică a trecutului și de explorare a memoriei colective.
Pentru cititorii de azi, această lectură oferă o posibilă cheie de înțelegere: Fantoma din moară nu e doar povestea unui sat bântuit, ci și povestea unei societăți care încearcă să trăiască mai departe cu propriile fantome pe care istoria comunistă le creat și implementat în viața lor.
mai mult, aici
